Dinozaurul de hârtie
Articol de arhivă, publicat în urmă cu şase ani în Jurnal bihorean.
Mai găseşti şi altele, aici
Se şopteşte pe la colţurile planetei că ziarele sunt condamnate la dispariţie. Nu mai simţi nevoia să cumperi cearceafuri de hârtie de la chioşc: acum poţi citi ştirile pe Internet, ai zeci de canale la televizor şi, după cum merg lucrurile, chiar şi telefonul mobil îţi poate afişa ultimele cotaţii la bursă.
Nimic nou sub soare: la fel se şoptea când a apărut radioul, apoi televiziunea. Dinozaurul de hârtie, bătrân de patru sute de ani, s-a încăpăţânat să supravieţuiască.
E-adevărat: de vreo zece ani, tirajele ziarelor din întreaga lume sunt în scădere. Odată cu ele, profiturile. Există remedii?
Remarcând scăderea apetitului pentru citit, cotidianul USA Today lansa la începutul anilor ‘80 un nou concept de ziar, adaptat cerinţelor şi habitudinilor de lectură ale timpurilor moderne. Nu era doar color, concurând vizual televiziunea; principalul atu al ziarelor, relatarea pe larg şi în amănunt a evenimentelor, cu informaţii de fundal imposibil de redat prin intermediul ştirilor de televiziune, era abandonat complet, în încercarea de a oferi un produs cât mai asemănător cu putinţă celor furnizate de micul ecran.
Era de-a dreptul o sfidare: articole scurte, percutante, însoţite de numeroase imagini color, ca în revistele ilustrate.
Conservele de ştiri aruncate pe piaţă de USA Today au avut succes. Publicul american a sesizat imediat nu doar diferenţa, ci mai ales avantajele: timpul de lectură se reduce considerabil, informaţia se ingurgitează rapid, fără bătăi de cap, iar mistuirea e plăcută, ca privitul la televizor cu o cutie de bere în mână şi o pungă de alune în faţă.
Tirajul a urcat cu o rapiditate care a pus pe gânduri concurenţa. În doi ani, USA Today a ajuns în rând cu New York Times şi Washington Post. Multe ziare s-au reorientat rapid spre noul concept – în zadar.
Ceea ce făcuse succesul noului gen de ziar era de fapt nu atât conceptul, cât valoarea deosebită a articolelor: extrem de bine redactate, cu mare atenţie pentru titluri, totul ambalat într-un design modern şi flexibil. S-a văzut acest lucru de-abia când, cedând exigenţelor jurnalistice şi bunului simţ, articolele din USA Today au început treptat să se lungească, după cum cerea subiectul. Şi totuşi ziarul s-a menţinut printre cele mai citite cotidiane din State, cu rate de profit considerabile.
De fapt, sondajele efectuate printre cititori au arătat că doar 10% dintre cei întrebaţi nu voiau articole lungi, 10% erau de părere că ele sunt mereu prea scurte, în schimb o covârşitoare majoritate de 80% a declarat că nu lungimea articolelor este factorul determinant.
Bunul simţ spune că un articol trebuie să fie atât de lung cât să nu devină plicticos. Iar acest lucru depinde doar de două lucruri: de subiect şi de felul în care este scris articolul.
Mitul jurnalistic conform căruia articolele trebuie să fie scurte şi uşor de citit e discutabil. Subiectele importante trebuie tratate pe larg, cele mai puţin importante mai pe scurt – buna şi veche regulă jurnalistică rămâne mai departe în picioare. Ceea ce tinde să devină mult mai evident pentru editorii de ziare este faptul că singurul lucru care poate aduce succesul este valoarea. Valoarea de informaţie a ştirii, dar şi valoarea adăugată prin transpiraţia şi inspiraţia jurnaliştilor de talent. În lipsa acestora, ziarul devine la fel de anost şi stupid ca o gazetă de perete.
Cititorul nu trebuie niciodată subestimat. Chiar şi cei mai puţin educaţi îşi vor da seama, la un moment dat, că cititul gazetelor de perete, deşi mai la îndemână şi mai puţin devorator de timp, este ca o nucă găunoasă: nu are miez.
Şi, fiindcă tot veni vorba: dacă aţi ajuns până aici cu lectura, înseamnă că acest articol, deşi are peste 600 de cuvinte, nu e prea lung. Ori am eu ghinion şi sunteţi un cititor mult mai perseverent şi mai răbdător decât credeam…
(Jurnal bihorean, 2001)
Citeşte şi alte articole ale mele despre presă aici
Hasta la vista, baby!
Acest blog, care conţinea iniţial o ştire, a fost înlocuit pentru a putea fi folosit drept arhivă personală, pusă la dispoziţia curioşilor. Postez aici comentarii despre presă, scrise de-a lungul timpului.
Artă & meserie
Mai bântuie în mintea multora prejudecata că ziariştii sunt scriitori. Când aud idei din astea, îmi vine şi mie să scot pistolul, asemenea unui funest personaj, care proceda aidoma când auzea de cultură. Pentru că, să fie foarte limpede: singurul lucru pe care îl au în comun jurnalistica şi literatura este instrumentul de care se servesc – cuvântul. În rest, o mie de lucruri le despart.
Veţi spune că şi ziariştii folosesc figuri de stil. Le folosesc şi căruţaşii – şi încă ce figuri de stil pline de înflorituri! Deosebirea cea mare constă în scopul în care sunt utilizate metaforele, comparaţiile. În literatură, expresivitatea e non-instrumentală, e chiar ceea ce numim „artă”, câtă vreme în ziaristică ea are un scop strict utilitar. Oricum am întoarce-o, jurnalismul e orice, doar artă pentru artă nu…
Din motivele arătate mai sus, sunt sceptic de câte ori un ziarist se dă „artist”. Artiştii ăştia, de cele mai multe ori, nu sunt în stare să scrie nici măcar un anunţ, din care să reiasă clar şi limpede informaţia. Urăsc din tot sufletul ziariştii cu fiţe, care se laudă cu scriitura lor – şi care urlă ca din gură de şarpe dacă le-ai tăiat vreun cuvânt - sau, Doamne fereşte, vreo metaforă. Ei n-au auzit de economia de mijloace, de redundanţa stilistică, de vorbele în plus, şi îşi imaginează că fiecare cuvinţel pus de ei pe ecranul calculatorului e aur curat. Pentru mine, sunt cazuri pierdute.
Multă vreme am crezut şi eu că îţi trebuie un talent special pentru a deveni jurnalist. Ca să zic aşa, ziarist trebuie să te naşti. Viaţa mi-a demonstrat că lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă ai puţină predispoziţie pentru scris, suficient discernământ şi cultură într-o cantitate decentă, ai toate atuurile pentru a deveni un bun ziarist. Dintre calităţile cerute, discernământul mi se pare cel mai important. Restul – tot ce ţine de meserie, se învaţă. Pentru că jurnalismul este, înainte de a fi o artă, o meserie ca oricare alta.
Desigur, la artă ajung doar câţiva performeri, poate predestinaţi. Dar pentru a realiza un ziar, nu de artişti ai nevoie – ci, în primul rând, de meseriaşi. Să faci diferenţa dintre ei – asta da, uneori e chiar o artă…
(Jurnal bihorean, 2004)
Pamfletarul român
Excuse my french, obişnuieşte să spună americanul mai puţin stilat, atunci când îi mai scapă, din obişnuinţă, câte un cuvânt de patru litere în prezenţa unei doamne. Bădărănia devine astfel scuzabilă, fiind expediată, cu ironie, în aria lingvistică a onorabilităţii de extracţie franţuzească.
Cam în acelaşi mod şi-a câştigat şi mojicia drept de cetate, strecurându-se fraudulos în Parnas deghizată în pamflet. Printre vinovaţii de această escrocherie literară se numără celebrităţi ca Demostene, cu ale sale Filipice, ba chiar şi Lucian de Samosata. Un alt literat, Pietro Aretino, a consacrat definitiv genul ca mijloc de şantaj gazetăresc avant la lettre, prin pamfletele sale acide despre nobilimea italiană din secolul XVI, umplându-se de glorie - dar şi de bani. Prostul renume al gazetarilor, ca indivizi fără scrupule, i se datorează în bună măsură.
Neîndoios că pamfletul a avut în cursul istoriei rolul său, ca mijloc propagandistic sau instrument de protest social-politic. Apăraţi de platoşa sa stilistică, scriitori ca Milton sau Swift au reuşit să strecoare adevăruri despre societatea vremii lor, altminteri greu de redat cu mijloace literare tradiţionale. Nu-i mai puţin adevărat că, aflat în zona gri a confluenţei dintre realitate şi ficţiune, pamfletul nu reuşeşte întotdeauna să fie pe deplin convingător: fie e bănuit de nepermisă înflorire a adevărului, fie de contaminare cu literatura. De aceea, odată cu timpurile moderne, utilizarea sa a devenit tot mai restrânsă, fiind trimis în semi-ilegalitate din momentul în care dreptul omului la demnitate şi respectarea vieţii sale private au fost tot mai strict legiferate.
Nu şi în România. Prevalându-se de o bogată tradiţie (părintele jurnalisticii româneşti, Ion Heliade Rădulescu, a fost el însuşi un talentat pamfletar), mulţi scriitori români au devenit peste noapte jurnalişti prin simplul fapt că au scris pamflete. Nu ştiri, nu reportaje, nu articole de analiză, ci literatură pamfletară. Şi asta nu doar în secolul XIX (Eminescu, Macedonski), ci chiar în zilele noastre, când indivizi fără scrupule, ba chiar fără talent, sunt ridicaţi la rang de mari pamfletari doar pentru că îşi împroaşcă adversarii politici cu noroi.
Pamfletarul român nu este propriu-zis jurnalist; în cel mai bun caz, doar un scriitor ratat. Neputând să-şi doboare adversarul cu dovezi şi argumente, el recurge la invectivă, apărându-se în faţa posibilelor acuzaţii de calomnie cu scutul literaturii. Înjurăturile de cârciumă devin inocente figuri de stil, neadevărurile cele mai grosolane sunt prezentate drept metafore suave. Dacă în trecut un Gh. Panu, un Arghezi sau chiar Ion Vinea au reuşit să dea strălucire genului, mânuind condeiul cu o virtuozitate literară care făcea iertată lipsa de subtilitate a afrontului, în zilele noastre cei consideraţi “pamfletari” nu mai exhibă altceva decât talentul birjăresc de a înjura. Virulenţa discursului, invectivele cele mai abominabile sunt confundate cu măiestria verbului, spirite dintre cele mai grosiere fiind aplaudate la scenă deschisă de un public prea puţin sensibil la virtuozităţile metaforice, cât mai ales la grosolănia afişată public, fără menajamente, satisfăcând apetitul spre vulgaritate care domină societatea românească.
În presa autohtonă din acest ultim deceniu al mileniului, spiritul democraţiei a fost degradat până la nivelul balcanic al calomniei sfruntate. Gazetăria a ajuns treptat un comerţ injurios, în faţa căruia până şi justiţia amuţeşte, intimidată de pretenţiile de onorabilitate literară de care se prevalează aşa-zişii gazetari care adoptă discursul duplicitar al pamfletului. Un discurs comod, pentru că nu necesită însuşirea instrumentarului profesional indispensabil muncii de jurnalist, şi extrem de facil, căci virtuţile sale literare sunt extrem de discutabile. Sub umbrela sa, sunt lansate cele mai inepte acuzaţii, cele mai gogonate minciuni; adevărul se confundă în acest fel tot mai mult cu ficţiunea, încât nimeni nu mai poate trage linia de demarcaţie între ele.
Pamfletarul român nu e, aşadar, nici ziarist, nici scriitor. Doar un spirit meschin, plin de ură, îndeobşte mincinos şi fără simţul răspunderii. Iar pamfletul, aşa cum e practicat de o bună parte a ziariştilor din România, nu e nici gazetărie, nici literatură. Doar (excuse my french) pornografie.
(Jurnal bihorean, 2000)
Aruncă-ţi bunica de pe acoperiş
Subiectele delicate se cuvin tratate cu delicateţe.
Îmi aduc aminte de un banc în care, vrând să-i dea unui prieten trista veste că bunica acestuia e pe moarte, emisarul a luat-o pe ocolite, pentru a nu-i provoca un şoc. Întâi a început să-i relateze cum pisica bunicii s-a urcat pe acoperiş, a alunecat şi a căzut, frângându-şi gâtul. Apoi a adus vorba de bunică. “Ce-i cu bunica mea?”, se interesă prietenul. “Ştii, n-aş vrea să te îngrijorezi, dar e pe acoperiş…”, veni răspunsul.
Nu toţi vestitorii sunt la fel de grijulii cu ştirile proaste pe care le aduc, ca eroul bancului nostru. Exceptându-i pe cei care se tem să nu păţească precum vestitorii din antichitate, cărora li se întâmpla să li se taie capul, principalii aducători de ştiri, cei din presă, n-au nici un fel de scrupule în a înştiinţa publicul despre cele mai mari grozăvii din câte se întâmplă, uneori cu o brutalitate de-a dreptul sadică.
Rostul presei nu e, bineînţeles, de a feri cititorii de şocuri psihice. Cititorii nu sunt copii care trebuie protejaţi de agresivitatea lumii din jur. Datoria presei e să informeze, orice s-ar întâmpla. Nu e totuna însă în ce mod. Nu rareori tragedii cumplite sunt anunţate pe un ton triumfal, presa părând să exulte la aflarea nenorocirii altora. N-o fi mare diferenţa dintre a-ţi omorî nevasta cu toporul şi a o tranşa, dar contează. Cel puţin cât cea dintre bădărănie şi civilitate.
Sigur că ar fi cel puţin ciudat ca, la fiecare veste proastă, cititorul să fie informat că are o bunică pe acoperiş. Rareori îşi pune însă ziaristul întrebarea: dacă era vorba de bunica mea, aş fi procedat oare la fel? Aş mai fi spus că şi-a împrăştiat creierii pe asfalt?
Nimeni n-ar vrea să fie în pielea celui care, suferind o pierdere tragică în familie, e nevoit să sufere o dublă tortură, văzând în presă toate detaliile nenorocirii. Totuşi presa are uneori o plăcere sadică de a mai pune sare pe rană, exagerând dimensiunile catastrofei, scoţând în evidenţă detalii macabre, folosind imagini verbale violente. Neputând să anunţe că bunica e pe acoperiş, preferă să-i dea ea însăşi brânci de pe streaşină.
Presa, televiziunea în special, dar şi filmele cu scene brutale sunt mereu acuzate că promovează violenţa, contribuind fără să vrea la creşterea agresivităţii, în special în rândul tinerilor. Nu s-a reuşit încă să se demonstreze că lucrurile stau într-adevăr aşa. Din antichitate şi până în prezent, lumea a vrut totdeauna nu doar pâine, ci şi circ. Şi e greu de spus care cruzime e mai mare: cea din arenele Colosseumului, sau cea de pe câmpurile de bătălie de ieri sau de azi.
Până la urmă, violenţa din presă reflectă, mai mult sau mai puţin exact, violenţa realităţii care ne înconjoară. Nenorocirea e că sunt şi cititori cărora le surâde ideea de a-şi arunca bunica de pe acoperiş.
Dacă n-ar fi, ziariştii ar scrie mereu despre pisici.
(Jurnal bihorean, 2001)
La început a fost… erata
Un anunţ apăru într-o bună zi pe coridorul Universităţii din Valparaiso, cu următorul conţinut: “Un strat de răşină oleaginoasă a fost aplicat recent pe suprafeţele din preajmă, aflându-se încă într-o stare de oxidare incompletă. Contactul cu suprafeţele menţionate poate avea drept consecinţă transferul de pigment pe piele şi haine, compromiţând integritatea decorativă a stratului şi provocând neplăceri.”
Păsăreasca universitară – o simplă glumă, de altfel - poate fi rezumată în doar trei cuvinte: “Atenţie! Proaspăt vopsit”.
O realitate simplă, pe care o poate înţelege oricine, doar privind-o, e redată uneori prin zeci de cuvinte celor ce iau contact cu ea prin mijlocirea limbajului.
Iată de ce ziariştii spun că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte.
Problema e că realitatea poate fi redată în atâtea feluri, încât niciodată nu putem fi siguri că modalitatea aleasă e cea mai potrivită pentru a fi înţeleşi. Uneori, nu putem fi siguri nici măcar că am înţeles-o noi înşine.
Munca de ziarist îţi oferă nenumărate prilejuri de a constata, pe propria piele, câte capcane îţi poate întinde procesul de transformare a realităţii în text. Dacă nu eşti foarte atent, nu numai că te laşi înşelat de cuvinte – cazi chiar în plasa pe care ţi-a întins-o, ca un vânător iscusit, realitatea însăşi.
Mai toate ziarele orădene au publicat săptămâna trecută o ştire tragică: un elev din Marghita a murit la ora de educaţie fizică. Realitatea însă era sensibil diferită: elevul murise într-adevăr, dar după ce fusese dus la spital. La ora de educaţie fizică doar i se făcuse rău.
Oricât am încerca să punem semnul egalităţii între “în timpul” şi “după”, nu vom reuşi. La fel cum nu putem înlocui cauza cu efectul. Şi totuşi, ziariştii în cauză au făcut-o. Pentru ei, tânărul murise la ora de educaţie fizică.
Şi, într-un fel, să admitem: chiar aşa a fost.
Vrând-nevrând, simplificăm realitatea. Pentru că, dacă am încerca s-o cuprindem în totalitatea aspectelor ei, nu ne-ar ajunge cuvintele.
De ce atunci presa, de multe ori, în loc să simplifice, complică lucrurile, exagerându-le? Sau, nu cumva, chiar simplificarea însăşi este o exagerare?
Oricum ai aborda un subiect, fie simplifici, fie exagerezi. În ambele cazuri, falsifici adevărul. N-ai încotro: nu poţi cuprinde în cuvinte toată realitatea, aşa cum este ea. Adevărul e un lucru imposibil de spus. Cine poate spune, fără nici un dubiu: un pahar în care ai turnat apă până la jumătate, este pe jumătate plin, sau pe jumătate gol?
Doi cu doi fac oare întotdeauna patru?
Dacă ar fi aşa, am trăi într-o lume infinit mai puţin complexă. Ar fi o lume în care nu se poate greşi. Sau, dacă se greşeşte, orice greşeală ar putea fi corectată.
Dar am face-o?
Un exemplu la îndemână, care priveşte chiar presa. Unul din punctele de onoare ale tuturor ziarelor care se respectă sunt eratele. Ai publicat o ştire care s-a dovedit neadevărată, o informaţie care nu se confirmă sau, pur şi simplu, într-o clipă de neatenţie, ai scris o prostie – legea nescrisă a presei spune că trebuie s-o rectifici. Chiar şi atunci când nimeni nu ţi-o cere, când nu eşti sub ameninţarea dreptului la replică. O faci dintr-un elementar respect faţă de adevăr. Şi faţă de cititori, care tocmai asta aşteaptă de la tine: să le spui adevărul.
Nimeni nu i-a obligat pe cei de la ziarul londonez The Observer să dea o erată în care corectau data morţii lui Mozart, pe care o publicaseră greşit, în urmă cu… 199 de ani! Doar simţul corectitudinii, al respectului faţă de adevăr. Există situaţii şi mai halucinante: revista Time a retras întregul ei tiraj, când pe coperta uneia din ediţiile sale a apărut “contol” în loc de “control”. A fost singura greşeală de tipar de pe copertă, din întreaga istorie a revistei. Noblesse oblige.
Un lucru care ne pune pe gânduri: presa românească nu prea dă, decât extrem de rar, erate. Nu pentru că n-ar greşi. Ci pentru că încă nu a ajuns la nivelul de maturitate al presei occidentale. Lipsa eratelor arată infantilismul presei noastre democratice, care n-ar recunoaşte în ruptul capului că e supusă şi ea, ca oricare, greşelii.
Se va maturiza doar când va învăţa cele trei cuvinte ale celei mai simple ştiri: “Atenţie! Proaspăt vopsit”…
(Jurnal bihorean, 2002)
Dumnezeul din mobil
Săpând la o adâncime de 20 de metri, oamenii de ştiinţă germani au descoperit în diverse locuri de pe teritoriul ţării lor mici bucăţi de cupru. Studiindu-le cu atenţie, au ajuns la concluzia că, în urmă cu 25.000 de ani, strămoşii lor se aflau în posesia unei reţele naţionale de telefonie fixă.
Britanicii nu s-au lăsat mai prejos. Oamenii lor de ştiinţă au săpat şi mai adânc şi au dat peste mici bucăţi de sticlă. După ce s-au documentat şi au analizat situaţia, au anunţat că, în urmă cu 35.000 de ani, strămoşii lor beneficiau de o reţea naţională de fibră optică.
Oamenii de ştiinţă francezi au fost puşi pe jar. Au săpat la 30, 40 şi apoi 50 de metri adâncime, însă n-au găsit nimic decât pietre. În cele din urmă, au anunţat cu mândrie: în urmă cu 55.000 de ani, francezii din vechime aveau o reţea naţională de telefonie mobilă.
Celularele n-au devenit o banalitate decât de câţiva ani, dar ne-am obişnuit atât de mult cu prezenţa lor încât avem impresia că le folosim dintotdeauna. Le folosim cu atâta naturaleţe de parcă ne-am fi născut cu ele în mână. Cea mai bună dovadă e faptul că facem bancuri pe seama lor.
Cu telefonul mobil în buzunar, ne e aproape imposibil să ne imaginăm cum a reuşit omenirea să se descurce fără el timp de milenii. Gândiţi-vă: dacă anticii greci ar fi avut celulare, astăzi n-ar mai fi existat proba de maraton! Ni se pare de la sine înţeles să vorbim, în orice moment şi oriunde ne-am afla, cu o altă persoană situată în orice punct de pe glob. Probabil că acelaşi sentiment îl aveau şi contemporanii lui Graham Bell – doar că pe vremea lor încă nu exista satul global.
Înainte de telefon, omenirea comunica la distanţă şi instantaneu doar cu zeii. Neavând celulare, zeii răspundeau apelului metafizic venit de la oameni prin mail-uri transcendente, codificate în sistem binar – digital, avant la lettre – sub forma lui “da” şi “nu”. Operatorii de telefonie mobilă din illo tempore erau preotesele oracolului din Delphi sau şamanii civilizaţiilor primitive. În era telefonului mobil, omul n-a reuşit să inventeze nici măcar un nenorocit de sistem morse pentru a comunica cu divinitatea – şi e cu totul exclus să reuşească să-l sune la mobil pe Dumnezeu.
Nici n-am avea ce vorbi cu el. Cu Dumnezeu ai o relaţie metafizică – nu socializezi cu el. Nu poţi cetui cu Dumnezeu – pentru că pe el nu-l interesează nimicurile. E drept, când suntem la ananghie, i-am putea trimite câte un SMS: “Ajută-mă, Doamne, să ies din beleaua asta!” Mă tem însă că răspunsul sosit în căsuţa poştală ar fi într-o limbă pe care am uitat-o demult.
Fiindcă noi, modernii, am înlocuit pe deus ex machina, prin care cei vechi desemnau lucrurile inexplicabile, cu dumnezeul tehnicii. Tehnica este pentru noi ceea ce era divinitatea pentru oamenii altor timpuri. Pentru omul mileniului trei, templul lui Dumnezeu e în celular.
Viitorii oameni de ştiinţă ai omenirii globalizate şi integral computerizate ar săpa în zadar prin straturile geologice ale civilizaţiei noastre actuale. Negăsind nimic care să corespundă nivelului lor de evoluţie, ar ajunge probabil la concluzia că oamenii secolului XXI comunicau prin telepatie. Săracii de ei, nici nu le-ar trece prin cap că poate noi, sărmanii aborigeni antimetafizici ai erei celularelor, vorbeam la celular aşa cum popoarele din antichitate vorbeau cu zeii…
(Jurnal bihorean, 2002)
Dinozaurul de hârtie
Se şopteşte pe la colţurile planetei că ziarele sunt condamnate la dispariţie. Nu mai simţi nevoia să cumperi cearceafuri de hârtie de la chioşc: acum poţi citi ştirile pe Internet, ai zeci de canale la televizor şi, după cum merg lucrurile, chiar şi telefonul mobil îţi poate afişa ultimele cotaţii la bursă.
Nimic nou sub soare: la fel se şoptea când a apărut radioul, apoi televiziunea. Dinozaurul de hârtie, bătrân de patru sute de ani, s-a încăpăţânat să supravieţuiască.
E-adevărat: de vreo zece ani, tirajele ziarelor din întreaga lume sunt în scădere. Odată cu ele, profiturile. Există remedii?
Remarcând scăderea apetitului pentru citit, cotidianul USA Today lansa la începutul anilor ‘80 un nou concept de ziar, adaptat cerinţelor şi habitudinilor de lectură ale timpurilor moderne. Nu era doar color, concurând vizual televiziunea; principalul atu al ziarelor, relatarea pe larg şi în amănunt a evenimentelor, cu informaţii de fundal imposibil de redat prin intermediul ştirilor de televiziune, era abandonat complet, în încercarea de a oferi un produs cât mai asemănător cu putinţă celor furnizate de micul ecran.
Era de-a dreptul o sfidare: articole scurte, percutante, însoţite de numeroase imagini color, ca în revistele ilustrate.
Conservele de ştiri aruncate pe piaţă de USA Today au avut succes. Publicul american a sesizat imediat nu doar diferenţa, ci mai ales avantajele: timpul de lectură se reduce considerabil, informaţia se ingurgitează rapid, fără bătăi de cap, iar mistuirea e plăcută, ca privitul la televizor cu o cutie de bere în mână şi o pungă de alune în faţă.
Tirajul a urcat cu o rapiditate care a pus pe gânduri concurenţa. În doi ani, USA Today a ajuns în rând cu New York Times şi Washington Post. Multe ziare s-au reorientat rapid spre noul concept – în zadar.
Ceea ce făcuse succesul noului gen de ziar era de fapt nu atât conceptul, cât valoarea deosebită a articolelor: extrem de bine redactate, cu mare atenţie pentru titluri, totul ambalat într-un design modern şi flexibil. S-a văzut acest lucru de-abia când, cedând exigenţelor jurnalistice şi bunului simţ, articolele din USA Today au început treptat să se lungească, după cum cerea subiectul. Şi totuşi ziarul s-a menţinut printre cele mai citite cotidiane din State, cu rate de profit considerabile.
De fapt, sondajele efectuate printre cititori au arătat că doar 10% dintre cei întrebaţi nu voiau articole lungi, 10% erau de părere că ele sunt mereu prea scurte, în schimb o covârşitoare majoritate de 80% a declarat că nu lungimea articolelor este factorul determinant.
Bunul simţ spune că un articol trebuie să fie atât de lung cât să nu devină plicticos. Iar acest lucru depinde doar de două lucruri: de subiect şi de felul în care este scris articolul.
Mitul jurnalistic conform căruia articolele trebuie să fie scurte şi uşor de citit e discutabil. Subiectele importante trebuie tratate pe larg, cele mai puţin importante mai pe scurt – buna şi veche regulă jurnalistică rămâne mai departe în picioare. Ceea ce tinde să devină mult mai evident pentru editorii de ziare este faptul că singurul lucru care poate aduce succesul este valoarea. Valoarea de informaţie a ştirii, dar şi valoarea adăugată prin transpiraţia şi inspiraţia jurnaliştilor de talent. În lipsa acestora, ziarul devine la fel de anost şi stupid ca o gazetă de perete.
Cititorul nu trebuie niciodată subestimat. Chiar şi cei mai puţin educaţi îşi vor da seama, la un moment dat, că cititul gazetelor de perete, deşi mai la îndemână şi mai puţin devorator de timp, este ca o nucă găunoasă: nu are miez.
Şi, fiindcă tot veni vorba: dacă aţi ajuns până aici cu lectura, înseamnă că acest articol, deşi are peste 600 de cuvinte, nu e prea lung. Ori am eu ghinion şi sunteţi un cititor mult mai perseverent şi mai răbdător decât credeam…
(Jurnal bihorean, 2001)
Punctul G al prozei erotice
Ultimul număr pe 2004 al revistei Familia oferă cititorului avid de senzaţii culturale tari o surpriză: proză scurtă erotică de Florin Ardelean. Jurnalist şi prozator de cursă lungă – atât de lungă încât, deşi scrie proză de vreo 20 de ani, încă nu a debutat în volum, Ardelean pare să-şi fi pus în cap să revoluţioneze ambele domenii, străduindu-se din răsputeri să transforme orice ştire în eseu şi să scrie proză de parcă ar comite articole de gazetă. Un stil cu totul original deci – şi prozele erectile din Familia nu fac excepţie din acest punct de vedere.
În ceea ce priveşte debutul întârziat al lui Florin Ardelean, misterul pare să fie pe cale să se destrame. Cele trei proze din revista noastră de cultură poartă o scurtă notă de final, asupra intenţiei de a încropi un posibil – dar improbabil, precizează autorul – volum, ce ar urma să poarte titlul „Schiţe erotice – 50 de proze citadine”. Titlul acestei „work in progress” dă seama în mod destul de lipsit de echivoc de dubla intenţie a autorului: pe de o parte, de a se arunca cu capul înainte în promiscuitatea curentului erotic al literaturii contemporane, cuprinse de o subită frenezie libertină – pe de altă parte de a înscrie acest demers în peisajul citadin în care colcăie tentaţiile de tot soiul, potenţând libidoul la maxim.
Deşi de extracţie rurală şi profund marcat de experienţele unei copilării presupus idilice în sânul Husasăului natal, Florin Ardelean nu e tentat de erosul bucolic, preferând, din ipostaza de exilat perpetuu , să se lase cuprins – chiar dacă doar pe planul fanteziei – de tentaculele unui citadin înecat în dejecţii, pe plan material şi spiritual deopotrivă. Masochist şi sadic în acelaşi timp, Ardelean îşi împroaşcă proza cu salivă, fecale şi lichid spermatic, punând în acelaşi plan erosul decăzut al prostituatelor cu copulaţia canină, târfele oraşului agăţându-şi clienţii în vecinătatea câinilor vagabonzi acuplaţi. E o lume mizerabilă cea pe care ne-o înfăţişează autorul, pe care l-am fi crezut invadat de fantasme erotice – dar, surprinzător, imaginarul său citadin e unul repulsiv, în care personajele, nevrozate de pendularea între sat şi oraş (unul din ele e chiar „Navetista” 
nu-şi găsesc rostul decât în frenezia actului originar, exersat în limitele strictei animalităţi.
Să scrii proză erotică înseamnă să practici un exhibiţionism cu totul special, în care rişti să-ţi expui cele mai intime cotloane ale sufletului, cele mai inavuabile dorinţe. Nu te poţi ascunde în spatele măştilor auctoriale, căci cititorul te va suspecta mereu că, sub vălurile metaforei ce îmbracă trupul voluptos al naraţiunii, se ascund refulările proprii. Nu e cazul prozelor scurte comise de Florin Ardelean. Actul scrisului, spre deosebire de alţii, nu e la el un coit, o juisare textualistă, ci ţine de cerebral, de construcţia exiguă a unui univers în care ritualul erotic e potenţator de sensuri, fertilizator de semnificaţii existenţiale.
Punctul G al prozei lui Florin Ardelean, ceea ce procură voluptate actului de lecturare a acestor texte, nu e simpla licenţiozitate a descrierilor, lipsa de inhibiţie în folosirea celor mai prohibite vocabule, ci – paradoxal - tocmai pudoarea cu care se derobează oricărei juisări, miezul amniotic al acestor scurte texte învăluind posibilul mesaj potenţator ca un mister originar.
Proza erotică a lui Florin Ardelean e ca o maja desnuda ce se oferă, plină de concupiscenţă şi aparent fără reţineri, privirii iscoditoare şi aţâţate, fără însă a-şi dezvălui pe de-a-ntregul secretele.
(Jurnal bihorean, 2005)
