ALEXANDRU SERES - blog de jurnalist

Artă & meserie 

Mai bântuie în mintea multora prejudecata că ziariştii sunt scriitori. Când aud idei din astea, îmi vine şi mie să scot pistolul, asemenea unui funest personaj, care proceda aidoma când auzea de cultură. Pentru că, să fie foarte limpede: singurul lucru pe care îl au în comun jurnalistica şi literatura este instrumentul de care se servesc – cuvântul. În rest, o mie de lucruri le despart.

Veţi spune că şi ziariştii folosesc figuri de stil. Le folosesc şi căruţaşii – şi încă ce figuri de stil pline de înflorituri! Deosebirea cea mare constă în scopul în care sunt utilizate metaforele, comparaţiile. În literatură, expresivitatea e non-instrumentală, e chiar ceea ce numim „artă”, câtă vreme în ziaristică ea are un scop strict utilitar. Oricum am întoarce-o, jurnalismul e orice, doar artă pentru artă nu…

Din motivele arătate mai sus, sunt sceptic de câte ori un ziarist se dă „artist”. Artiştii ăştia, de cele mai multe ori, nu sunt în stare să scrie nici măcar un anunţ, din care să reiasă clar şi limpede informaţia. Urăsc din tot sufletul ziariştii cu fiţe, care se laudă cu scriitura lor – şi care urlă ca din gură de şarpe dacă le-ai tăiat vreun cuvânt - sau, Doamne fereşte, vreo metaforă. Ei n-au auzit de economia de mijloace, de redundanţa stilistică, de vorbele în plus, şi îşi imaginează că fiecare cuvinţel pus de ei pe ecranul calculatorului e aur curat. Pentru mine, sunt cazuri pierdute.

Multă vreme am crezut şi eu că îţi trebuie un talent special pentru a deveni jurnalist. Ca să zic aşa, ziarist trebuie să te naşti. Viaţa mi-a demonstrat că lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă ai puţină predispoziţie pentru scris, suficient discernământ şi cultură într-o cantitate decentă, ai toate atuurile pentru a deveni un bun ziarist. Dintre calităţile cerute, discernământul mi se pare cel mai important. Restul – tot ce ţine de meserie, se învaţă. Pentru că jurnalismul este, înainte de a fi o artă, o meserie ca oricare alta.

Desigur, la artă ajung doar câţiva performeri, poate predestinaţi. Dar pentru a realiza un ziar, nu de artişti ai nevoie – ci, în primul rând, de meseriaşi. Să faci diferenţa dintre ei – asta da, uneori e chiar o artă… 

(Jurnal bihorean, 2004)

*

Dinozaurul de hârtie 

Se şopteşte pe la colţurile planetei că ziarele sunt condamnate la dispariţie. Nu mai simţi nevoia să cumperi cearceafuri de hârtie de la chioşc: acum poţi citi ştirile pe Internet, ai zeci de canale la televizor şi, după cum merg lucrurile, chiar şi telefonul mobil îţi poate afişa ultimele cotaţii la bursă.
Nimic nou sub soare: la fel se şoptea când a apărut radioul, apoi televiziunea. Dinozaurul de hârtie, bătrân de patru sute de ani, s-a încăpăţânat să supravieţuiască.
E-adevărat: de vreo zece ani, tirajele ziarelor din întreaga lume sunt în scădere. Odată cu ele, profiturile. Există remedii?

Remarcând scăderea apetitului pentru citit, cotidianul USA Today lansa la începutul anilor ‘80 un nou concept de ziar, adaptat cerinţelor şi habitudinilor de lectură ale timpurilor moderne. Nu era doar color, concurând vizual televiziunea; principalul atu al ziarelor, relatarea pe larg şi în amănunt a evenimentelor, cu informaţii de fundal imposibil de redat prin intermediul ştirilor de televiziune, era abandonat complet, în încercarea de a oferi un produs cât mai asemănător cu putinţă celor furnizate de micul ecran.
Era de-a dreptul o sfidare: articole scurte, percutante, însoţite de numeroase imagini color, ca în revistele ilustrate.
Conservele de ştiri aruncate pe piaţă de USA Today au avut succes. Publicul american a sesizat imediat nu doar diferenţa, ci mai ales avantajele: timpul de lectură se reduce considerabil, informaţia se ingurgitează rapid, fără bătăi de cap, iar mistuirea e plăcută, ca privitul la televizor cu o cutie de bere în mână şi o pungă de alune în faţă.
Tirajul a urcat cu o rapiditate care a pus pe gânduri concurenţa. În doi ani, USA Today a ajuns în rând cu New York Times şi Washington Post. Multe ziare s-au reorientat rapid spre noul concept – în zadar.

Ceea ce făcuse succesul noului gen de ziar era de fapt nu atât conceptul, cât valoarea deosebită a articolelor: extrem de bine redactate, cu mare atenţie pentru titluri, totul ambalat într-un design modern şi flexibil. S-a văzut acest lucru de-abia când, cedând exigenţelor jurnalistice şi bunului simţ, articolele din USA Today au început treptat să se lungească, după cum cerea subiectul. Şi totuşi ziarul s-a menţinut printre cele mai citite cotidiane din State, cu rate de profit considerabile.
De fapt, sondajele efectuate printre cititori au arătat că doar 10% dintre cei întrebaţi nu voiau articole lungi, 10% erau de părere că ele sunt mereu prea scurte, în schimb o covârşitoare majoritate de 80% a declarat că nu lungimea articolelor este factorul determinant.
Bunul simţ spune că un articol trebuie să fie atât de lung cât să nu devină plicticos. Iar acest lucru depinde doar de două lucruri: de subiect şi de felul în care este scris articolul.

Mitul jurnalistic conform căruia articolele trebuie să fie scurte şi uşor de citit e discutabil. Subiectele importante trebuie tratate pe larg, cele mai puţin importante mai pe scurt – buna şi veche regulă jurnalistică rămâne mai departe în picioare. Ceea ce tinde să devină mult mai evident pentru editorii de ziare este faptul că singurul lucru care poate aduce succesul este valoarea. Valoarea de informaţie a ştirii, dar şi valoarea adăugată prin transpiraţia şi inspiraţia jurnaliştilor de talent. În lipsa acestora, ziarul devine la fel de anost şi stupid ca o gazetă de perete.
Cititorul nu trebuie niciodată subestimat. Chiar şi cei mai puţin educaţi îşi vor da seama, la un moment dat, că cititul gazetelor de perete, deşi mai la îndemână şi mai puţin devorator de timp, este ca o nucă găunoasă: nu are miez.

Şi, fiindcă tot veni vorba: dacă aţi ajuns până aici cu lectura, înseamnă că acest articol, deşi are peste 600 de cuvinte, nu e prea lung. Ori am eu ghinion şi sunteţi un cititor mult mai perseverent şi mai răbdător decât credeam…
(Jurnal bihorean, 2001)

* 

Aruncă-ţi bunica de pe acoperiş

Subiectele delicate se cuvin tratate cu delicateţe.

Îmi aduc aminte de un banc în care, vrând să-i dea unui prieten trista veste că bunica acestuia e pe moarte, emisarul a luat-o pe ocolite, pentru a nu-i provoca un şoc. Întâi a început să-i relateze cum pisica bunicii s-a urcat pe acoperiş, a alunecat şi a căzut, frângându-şi gâtul. Apoi a adus vorba de bunică. “Ce-i cu bunica mea?”, se interesă prietenul. “Ştii, n-aş vrea să te îngrijorezi, dar e pe acoperiş…”, veni răspunsul.

Nu toţi vestitorii sunt la fel de grijulii cu ştirile proaste pe care le aduc, ca eroul bancului nostru. Exceptându-i pe cei care se tem să nu păţească precum vestitorii din antichitate, cărora li se întâmpla să li se taie capul, principalii aducători de ştiri, cei din presă, n-au nici un fel de scrupule în a înştiinţa publicul despre cele mai mari grozăvii din câte se întâmplă, uneori cu o brutalitate de-a dreptul sadică.

Rostul presei nu e, bineînţeles, de a feri cititorii de şocuri psihice. Cititorii nu sunt copii care trebuie protejaţi de agresivitatea lumii din jur. Datoria presei e să informeze, orice s-ar întâmpla. Nu e totuna însă în ce mod. Nu rareori tragedii cumplite sunt anunţate pe un ton triumfal, presa părând să exulte la aflarea nenorocirii altora. N-o fi mare diferenţa dintre a-ţi omorî nevasta cu toporul şi a o tranşa, dar contează. Cel puţin cât cea dintre bădărănie şi civilitate.

Sigur că ar fi cel puţin ciudat ca, la fiecare veste proastă, cititorul să fie informat că are o bunică pe acoperiş. Rareori îşi pune însă ziaristul întrebarea: dacă era vorba de bunica mea, aş fi procedat oare la fel? Aş mai fi spus că şi-a împrăştiat creierii pe asfalt?

Nimeni n-ar vrea să fie în pielea celui care, suferind o pierdere tragică în familie, e nevoit să sufere o dublă tortură, văzând în presă toate detaliile nenorocirii. Totuşi presa are uneori o plăcere sadică de a mai pune sare pe rană, exagerând dimensiunile catastrofei, scoţând în evidenţă detalii macabre, folosind imagini verbale violente. Neputând să anunţe că bunica e pe acoperiş, preferă să-i dea ea însăşi brânci de pe streaşină.

Presa, televiziunea în special, dar şi filmele cu scene brutale sunt mereu acuzate că promovează violenţa, contribuind fără să vrea la creşterea agresivităţii, în special în rândul tinerilor. Nu s-a reuşit încă să se demonstreze că lucrurile stau într-adevăr aşa. Din antichitate şi până în prezent, lumea a vrut totdeauna nu doar pâine, ci şi circ. Şi e greu de spus care cruzime e mai mare: cea din arenele Colosseumului, sau cea de pe câmpurile de bătălie de ieri sau de azi.

Până la urmă, violenţa din presă reflectă, mai mult sau mai puţin exact, violenţa realităţii care ne înconjoară. Nenorocirea e că sunt şi cititori cărora le surâde ideea de a-şi arunca bunica de pe acoperiş.

Dacă n-ar fi, ziariştii ar scrie mereu despre pisici.

(Jurnal bihorean,  2001)