ALEXANDRU SERES - blog de jurnalist

Se împlinesc 10 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Sergiu Vaida. În primăvara anului 1997 se întorsese la Oradea, după o şedere misterioasă în Valea Jiului, unde scria la o gazetă locală. A revenit în oraşul care-l consacrase ca poet - unul dintre cei mai tulburători ai anilor ’80-’90. S-a stins fulgerător, în vara aceluiaşi an, fără să lase în urma sa măcar o singură carte. Numeroasele sale manuscrise s-au risipit în cele patru vânturi. Moartea sa rămâne pentru mine un mister – ca şi, de-altfel, întreaga sa existenţă zbuciumată.
L-am cunoscut la cenaclul literar Iosif Vulcan, prin 1984. Era un personaj de-a dreptul fascinant, cu alură de prinţ indian. Am petrecut împreună multe ceasuri, discutând nopţi întregi despre literatură. De publicat în reviste aproape că nu putea fi vorba în acele vremuri, iar în ce priveşte cărţile, acestea erau mai mult un vis. Singurele noastre clipe de “glorie” literară erau lecturile de la cenaclu. Felul în care îşi recita Sergiu versurile producea o puternică impresie: te simţeai cuprins de vârtejul cuvintelor, care te purtau cu o forţă de nestăvilit, tălăzuind ca o mare zbuciumată. Îşi scria poemele în transă, strigând în creierul nopţii, electrizând întunericul din jur. Îl chinuia demonul – şi nu putea scăpa de strânsoarea lui grozavă decât aşternându-şi chinul pe hârtie.

Din păcate, după 1989, Sergiu a fost cuprins, ca mai toţi intelectualii orădeni, de febra publicisticii şi nu s-a mai preocupat de poezie. Am lucrat împreună cu el la Gazeta de vest, de la apariţia publicaţiei până aproape de momentul în care şi-a încheiat meteoricul parcurs, în 1992. Prins cu alte proiecte, nu am mai ştiut ce s-a întâmplat cu Sergiu. Pur şi simplu dispăruse. Când a reapărut în oraş, în 1997, lucram la Jurnal bihorean. A colaborat pentru un foarte scurt timp la ziar, apoi a dispărut din nou. În prima zi a lunii iulie, Marin Chelu ne-a dat vestea: Sergiu murise de comoţie cerebrală, la 40 de ani. Pe prima pagină a Jurnalului bihorean din 2 iulie am publicat poza sa, cu titlul: “S-a stins o voce a presei orădene”. Ultimul articol scris de Sergiu, o cronică a volumului de povestiri “Încăperea diacului” de amicul nostru comun, Horia Al. Căbuţi, a apărut în acelaşi număr. Prea puţini ştiau însă că se stinsese un mare poet.

A publicat foarte puţine poeme, prin reviste literare – câteva chiar în Familia orădeană. A scris enorm, însă mare parte a manuscriselor sale s-au pierdut. Deşi ideea de a-i publica postum poeziile a fost îmbrăţişată fără rezerve de cei care l-au cunoscut şi apreciat, acest proiect nu s-a materializat nici până azi. În semn de aducere aminte, reproduc aici unul dintre poemele acestui extraordinar poet, dispărut prematur.

Într-o lumină aurie

Dar ne-au căzut ochii în pământ cu sfială, ochi rece
de cristal dezlipindu-se de obiectele din jur după întunecare.
coborând cu treptele umbroase pe tălpi, venea ploaie
şi le vărsa peste acoperişuri, maşinile cădeau sacadat într-o pâlnie
de ceaţă şi ochii noştri ne sfârtecau trupul încet şi prin
acel loc m-ai văzut serrenisime

dar într-o noapte ne-am trezit cu câteva obiecte pe masă,
iată pocalul maiestuos fierbând într-o lumină aurie, iată
bastonul, iată ierburile fermecate infiltrându.-se prin pereţii
noştri într-o lumină aurie –
îţi vom trimite pe cineva să te îmblânzească. îţi vom trimite
frumoasa cu trup de tămâie lăsând în urma ei un nor de inscripţii
plouând încet peste pământul vostru şi obiectele
pline de sensuri pulverizându-se, albind casa secretă,
şi cu macheta ei de sus scufundându-te
Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale care vin până la fereastra ta, câinii
tăi de pază care nu lasă să se apropie nimic de tine că imediat
se aprinde un bec roşu ca o inimă străpunsă şi ţâşnesc şuvoaie
şi canale sofisticate şi închid toate uşile care vin până la tine
şi gâlgâie încet trupul şi se sparge ca un balon
în faţa Frumuseţii fierbând într-o lumină aurie.

Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale, nu se mai aude
nici un ciripit sau clopoţel trezind îngerul şi trupul lui mort
îl tot duci în spinare şi îl arăţi trecătorilor şi îi întrebi:
spuneţi-mi voi ştiţi pe cine duc în spinare de atâta timp
spuneţi-mi l-aţi văzut la mesele de aur
otrăvit şi căzând pe umerii mei şi eu unde îl duc, căci
cu trupul meu îl hrănesc şi voi spuneţi că el este
cocoaşa mea şi eu sunt dromaderul urcând sfios scările
Filosofului / poezia şi dumnezeu au murit îmi spune el /

Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale, venind până la fereastra ta şi risipindu-se
dar eu care am furat acest trup din trupul mamei mele
şi am fugit în lume şi m-am ascuns în câteva cuvinte
umbroase, ridicate brusc pe catalige deasupra oraşului
şi-n aerul tare al nopţii vine vertijul lor şi-mi spulberă casa.
cu un opaiţ umblă el prin nervii mei şi de-acolo curge
o răşină o plasmă o acuarelă care vă vizitează somnul

Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale
ierburi fluorescente infiltrându-se prin pereţii tăi ca o igrasie
şi chemându-te pe un alt drum pe care se văd acum câteva
coviltire înşirându-se şi fierbând molcom într-o lumină aurie

Dar mi-au căzut ochii în pământ şi-aşa am văzut: iar bulbii ochilor
ei ca nişte gheme desfăcute la masa de aur la care numai ei
tronează între atâtea costume scrobite, lampadare
şi o lumină aurie care îi ascunde, arată-te, chiorule, scoate globul
de care ne frecăm noi spinările când dormim şi arată-i lumina
aurie ce joacă pe faţa ta scufundată

(Tribuna, 3-9 martie 1994)

.

Am dat o fugă până la Satu Mare, ca să-l văd pe Al Di Meola, la Samfest Jazz 2007. A fost ca şi cum m-aş fi întors în anii ‘80, pe vremea când, cu mare greutate, am reuşit să-mi cumpăr un vinil cu idolul meu în materie de jazz. Chiar şi Casa de Cultură din Satu Mare mi-a evocat acele vremuri cumplite - o oribilitate de clădire în stil comunist, o sală prăfuită, de cămin cultural sătesc (sătmăresc), lăsată în paragină. Dar după cum a cântat Di Meola, parcă eram la Madison Square Garden…

Faptul că înaintea sa a urcat pe scenă Harry Tavitian, împreună cu austriacul Wolfgang Puschnig (saxofon, flaut) şi sătmăreanul Cserei Csaba (baterie, percuţie) n-a făcut decât să crească nerăbdarea publicului, prestaţia celor trei, deşi OK, nefiind ieşită din comun. Când “Sweet” Florian Lungu l-a anunţat pe Al Di Meola, sala a explodat. Am fost uimit să constat că, alături de bătrânii ca mine, în public se aflau foarte mulţi tineri, care cu siguranţă erau încă în scutece când Di Meola, Paco de Lucia şi John McLaughlin făceau furori cu Friday Night in San Francisco şi Passion, Grace @ Fire.

Un gentleman perfect de New Jersey, încântat că se află pentru a treia oară în România, de astă dată “deep in the heart of Romania” (săracu, nu ştia că e la periferie!), cu adânc respect pentru public şi, pe-alocuri uimit de reacţia fierbinte a sălii - mai ales când acesta a izbucnit în chiote de bucurie la Mediterranean Sundance (om fi noi din provincie, dar le avem cu jazzul!). Un sunet cristalin, impecabil, la cea mai înaltă cotă. Instrumentişti unul şi unul: Gumbo Ortiz, portoricanul care îl însoţeşte pe Di Meola de 19 ani, ne-a făcut praf cu o cutie numită “cajun”, pe care pur şi simplu stătea, bătând în ea cu palmele, iar italianul Fausto Beccalossi, acordeonist de mare clasă, ne-a făcut să simţim adierea Mediteranei.

Nu mi-am făcut prea mari speranţe înainte de acest concert; activitatea lui Al Di Meola din ultimele două decenii nu mi s-a mai părut la fel de valoroasă - “world music” nu suna prea convingător. Mi-am zis că merg să văd ce am pierdut în urmă cu douăzeci de ani. Nu mi-am cumpărat CD şi nici nu i-am cerut autograf. L-am privit trecând pe lângă mine, la o palmă distanţă, prin hol, aproape impasibil. Am ieşit din hardughia numită Casă de Cultură, păstrând în suflet acel fior special, provocat de muzica sa, de parcă m-ar fi atins aripa unui înger.
Îl voi simţi, sunt convins, şi peste alţi douăzeci de ani.

Al Di Meola & Midsummer Night Quartet
Al Di Meola - chitară
Gumbi Ortiz - percuţie
Peo Alfonsi - chitară
Fausto Beccalossi – acordeon

Video Al Di Meola şi Gumbo Ortiz la Samfest Jazz 2007

(Ca să puteţi viziona clipul, puneţi-l pe stop şi aşteptaţi vreo două minute - se încarcă foarte greu - sorry!)

Al Di Meola s-a aflat pentru a treia oară în România. Primul său concert a fost la Bucureşti, în 2000, la Sala Palatului (Festivalul internaţional de chitară clasică), iar anul trecut a fost la Timişoara, împreună cu percuţionistul său Gumbi Ortiz, la Festivalul Plai (anul acesta, în septembrie, vine Paco de Lucia!).

UPDATE: Presa despre concertul Al di Meola

Cum a ajuns Al Di Meola la Satu Mare
Muzicianul a fost asteptat cu microbuzul la aeroportul din Kosice (Slovacia) de directorul Casei de Cultura „G.M. Zamfirescu” Satu Mare, Gheorghe Molnar.
Artistul a fost cazat in luxosul hotel Dana II din centrul orasului. Mancarea nu pare sa fie pentru artist un element important din viata, deoarece, in afara faptului ca a comandat multe fructe, el nu a fost mofturos cand a venit vorba de hrana.
A mancat foarte mult orez cu piept de pui si, in general, nu a dorit altceva decat ce se afla in mod uzual in meniul restaurantului hotelului.
Potrivit lui Gheorghe Molnar, Al di Meola a ajuns la Satu Mare prin intermediul impresarului sau pentru Europa, contactat de organizatorii satmareni prin e-mail.
„Nu ne-am folosit de vreo firma de intermedieri pentru a-l aduce pe Al di Meola in Satu Mare. L-am contactat personal pe internet pe impresarul lui din Europa, iar lucrurile au mers snur” a precizat Gheorghe Molnar.
(Concertul Al Di Meola, perfectat pe Internet - Ultima oră)

Onorariu - 20.000 euro, potrivit EVZ
„Nu am crezut ca voi gasi aici asa de multi iubitori ai muzicii jazz. Satu Mare este un oras frumos, cu public minunat si ma voi intoarce aici ori de cate ori voi fi solicitat”, a spus celebrul chitarist de jazz fusion. Potrivit surselor EVZ, onorariul artistului s-a cifrat in jurul a 20.000 de euro. (Al di Meola, savurat minut cu minut, EVZ)

Un public cald şi primitor
“În mod normal, conform contractului, Al di Meola ar fi trebuit sa concerteze doar 60 de minute, dar in fata unui public cald si primitor si-a mai prelungit concertul cu inca 40 de minute.” (Chitaristul nr.1 al lumii i-a naucit pe satmareni, Gazeta de Nord-Vest)

Scump vederii prin oraşul său natal, Mr Blues a revenit la Oradea, şi nu oricum: cu două concerte, unul fiind un “gig” pentru deschiderea unor noi saloane Audi şi Seat, celălalt concertul de la clubul Blue Monday. Câteva fotografii de la acesta din urmă, cu AG Weinberger şi trupa sa, căreia i s-au alăturat Andras Dutka, Marius Pop, Noris, Bobo (Bubu, scuze!) şi alţii. În public s-a aflat şi primarul Petru Filip, care însă a plecat după prima parte a show-ului.

Citeşte impresiile lui Noris despre prima sa apariţie pe scenă alături de AG, în aprilie, la Filarmonica Oradea, pe blogul său Noris Band

Foto: Feher Jozsef. Copyright: Jurnal bihorean

Cherie Blair contestă interdicţia fumatului în locuri publice, măsură decisă chiar de soţul ei, Tony Blair. O femeie dintr-o bucată. Fumători din toate ţările, uniţi-vă!

Anunţ public că am pornit o anticampanie antifumat, al cărei scop este stârpirea idioţeniilor care ne fac viaţa imposibilă.

Jos nefumătorii care îşi imaginează că o lume fără fumători va aduce raiul pe pământ!

Cherie Blair, soţia lui Tony Blair, premierul britanic în exerciţiu, a fost angajată de un club londonez pentru a combate legea care interzice fumatul în locuri publice, introdusă chiar de soţul ei, dezvăluie Daily Mirror, în ediţia electronică.
Soţia premierului oferă consultanţă juridică pentru identificarea modului în care ordonanţa guvernamentală încalcă libertăţile civile.
Doamna Blair a vizitat zilele trecute clubul londonez HeyJo, unde a discutat cu patronul Dave West. În cursul întâlnirii, Cherie l-a sfătuit pe patron cum să conteste în justiţie directiva privind interzicerea fumatului.
Potrivit patronului clubului, Cherie i-a explicat că ideal ar fi ca măsura să fie contestată în justiţie înainte de intrarea în vigoare, la 1 iulie 2007.

Această postare face parte din anticampania antifumat, un protest privind modul în care sunt trataţi fumătorii şi în România, încălcându-se flagrant drepturile omului.

CITEŞTE ŞI AICI:
Nefumătorii dăunează grav sănătăţii

Ziua nefumătorilor care oprimă fumătorii

PROSTIA E CEL MAI DĂUNĂTOR VICIU

PROSTIA DĂUNEAZĂ SĂNĂTĂŢII CELORLALŢI

NEFUMĂTORII ÎNRĂIŢI SUNT DĂUNĂTORI SOCIETĂŢII

Cercetătorii britanici au efectuat un studiu în urma căruia au constatat că nefumătorii constituie un pericol grav la adresa sănătăţii fumătorilor. Prin acţiunile antifumat, desfăşurate sub forma unui complot mondial, extrem de subversiv şi cu consecinţe incalculabile, ei atentează practic la echilibrul social al planetei, punând în pericol viitorul omenirii. Jos nefumătorii! (cel puţin aceia care atentează cu premeditare la sănătatea mintala a fumătorilor)

(Nişte nefumători stupizi m-au enervat cu pretenţiile lor, aşa că nu mă băgaţi în seamă, că sunt nervos. Jos pălăria în faţa nefumătorilor care nu numai că îi tolerează pe fumători, dar realizează că şi ei au drepturi.)

CITEŞTE ŞI ASTA:

 Ziua nefumătorilor care oprimă fumătorii

Istoricul Neagu Djuvara ne bagă mortu-n casă. El susţine, în cea mai recentă carte a sa, apărută la Editura Humanitas, că primii voievozi români erau de origine cumană şi, alături de ei, o bună parte dintre boierii de la curte. Detalii în interviul din Cotidianul.

Neagu Djuvara sustine in cartea sa „Thocomerius - Negru Voda. Un voivod cuman la inceputurile Tarii Romanesti“, publicata recent la Editura Humanitas, ca primii conducatori romani erau de origine cumana. Istoricul nu spune ca teoria sa ar fi o noutate absoluta si face trimitere, de altfel, in interviul acordat lui Eugen Istodor in Cotidianul, la Nicolae Iorga, care inca din 1927, intr-o conferinta la Academia Romana, vorbea despre originea cumana a numelui domnitorului Basarab, referindu-se, implicit, si la radacinile etnice ale acestuia. Djuvara porneste de la nenumarate topologii cumane, precum si de la date istorice care tin de miscarile populatiilor migratoare in perioada medievala, explicind ca rolul cumanilor in istoria romanilor a fost mult mai mare decit se afirma acum in istoria oficiala. (Cotidianul)

AG Weinberger va cânta vineri seara (22iunie), împreună cu trupa sa, la clubul orădean Blue Monday. Mr Blues ne-a anunţat că, după programul obişnuit, urmează un jam session, la care sunt invitaţi să participe toţi muzicienii prezenţi. Se anunţă o seară lungă - şi fierbinte!
.

1. clip cu oradea
2. clip cu De Lucia, Di Meola si McLaughlin

Florin Ardelean: Dogmă şi opinie (Istoria presei orădene: 1989-1995); Jurnalism şi tranziţie (Presa scrisă din Bihor: 1996-2000). Editura Universităţii din Oradea, 2007.

Sorţii au vrut ca Florin Ardelean, prozator orădean cu debut veşnic amânat, un adevărat campion al proiectelor editoriale ratate, să bată la porţile afirmării într-un mod cu totul neaşteptat. Ne aflăm în faţa unui caz poate singular, în plan local: debutul editorial al unui om de litere nu cu un produs beletristic, ci cu unul de istorie a presei. Ce poate fi mai prozaic? Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Florin Ardelean nu debutează cu o carte, ci cu două. Sunt cărţi gemene, care se constituie într-o primă istorie a presei scrise bihorene de după 1989, fiecare dintre ele tratând perioade distincte: „Dogmă şi opinie” e istoria presei orădene între 1989-1995, iar „Jurnalism şi tranziţie” prezintă perioada 1996-2000.
Autorul cărţilor a fost implicat personal în această istorie, ca ziarist, chiar de la începuturile ei, în 1990: mai întâi ca redactor-şef al săptămânalului Gazeta de vest, apoi ca redactor la Noua Gazetă de vest (în paralel cu funcţia de redactor al revistei de cultură Familia), după care au urmat cotidianul Vest şi, în cele din urmă, dezertarea din presa scrisă în televiziune, la TVS, unde este redactor-şef şi în prezent.

Ambiţia lui Florin Ardelean, de care vorbeam la început, aceea de a deveni prozator, s-a împlinit în parte, cu aceste cărţi. Avem de-a face, practic, cu două romane, aproape poliţiste, scrise într-un ritm alert. Cărţile au intrigă, suspans, în acţiunea lor fiind implicate personaje din cele mai diverse, dintre care unele comit chiar şi crime. Jurnalistice, desigur.
Florin Ardelean, acest Hercule Poirot orădean, investighează un caz care, la limită, nu ţine doar de criminalistică, ci ar putea fi considerat chiar unul clinic: presa bihoreană în primii ani de existenţă democratică postrevoluţionară. Autorul analizează patologia acestor ani, cu numeroase simptome maladive, care au produs la rândul lor adevărate psihoze în rândul cititorilor. Sunt trecute în revistă, cu numeroase exemple, derapajele libertăţii de expresie, amatorismul, bătăliile aprige pentru supremaţie, vinovăţiile, eşecurile - dar şi succesele.

Ştiinţă şi esprit de finesse

Rezultat al unei munci temeinice de investigare jurnalistico-judiciară, cele două cărţi sunt pasibile de a stârni patimi şi zgâria orgolii, în această lume a jurnaliştilor, în care profesioniştii coexistă cu veleitarii, iar onestitatea e de multe ori greu de deosebit de interesul meschin. Cărţile pe care le avem în faţă sunt departe de a trece sub tăcere aceste aspecte, uneori ruşinoase pentru o presă care îşi clamează menirea de a servi exclusiv interesele cititorilor. Este şi unul din meritele acestui adevărat roman-fluviu al presei bihorene, Florin Ardelean reuşind, cel mai adesea, să distingă între impostură şi profesionalism, între atitudinea onestă şi cea meschin-interesată, pe baza unor criterii ştiinţifice stricte, dublate de un esprit de finesse remarcabil.

Autorul urmează, într-un mod original, regula de bază a jurnalistului de tip anglo-saxon, conform căreia comentariul este liber, dar faptele sunt sacre. Partea de documentare a cărţilor sale este excepţională, faptele fiind prezentate cu o extraordinară acurateţe. Cele aproape 700 de pagini însumate, cu peste 2000 de note de subsol, reprezintă o muncă titanică. Avem de-a face cu o vastă cercetare, pentru realizarea căreia Florin Ardelean a avut de parcurs un material bibliografic enorm. Nu e puţin lucru să citeşti atâtea cotidiane şi săptămânale, apărute pe parcursul a 11 ani, într-unul din judeţele cele mai prolifice din ţară în privinţa produselor de presă: cu 143 de titluri, Bihorul se află pe locul 3, potrivit clasamentului presei locale şi regionale pentru perioada 1989-1999, alcătuit de Marian Petcu pe baza criteriului numărului de publicaţii apărute. Dacă însumăm doar paginile redacţionale ale ziarelor cercetate, fără cele de reclamă, ajungem la concluzia că autorul a avut de răsfoit nu mai puţin de 10.000 de pagini de ziar. Printre publicaţiile studiate se numără cotidianele Crişana, Jurnalul de dimineaţă, Jurnal bihorean, Vest şi Realitatea bihoreană, precum şi săptămânalele Gazeta de vest, Phoenix, Noua Gazetă de vest, Vest Magazin şi Bihoreanul.

Remarcabil este faptul că, deşi a fost implicat personal în istoria presei bihorene, Florin Ardelean reuşeşte un tur de forţă în privinţa obiectivării – şi aceasta chiar în pofida numeroaselor opinii exprimate. În mod evident, comentariile autorului sunt pe alocuri subiective, însă în privinţa faptelor cititorul avizat nu va reuşi să detecteze aproape nicio omisiune, nicio eludare a unor informaţii importante, care l-ar fi putut pune pe autor într-o lumină devaforabilă.
Desigur, cu privire la propriile odrasle, autorul este mai îngăduitor. Spre exemplu, trecând în revistă efemera existenţă a cotidianului Vest, al cărui redactor-şef a fost între anii 1998-2000, Florin Ardelean pare să vadă mai puţin lipsa de profesionalism, uneori catastrofică, a ziariştilor care au format redacţia acestui cotidian eşuat, care, cu propriile sale cuvinte, “a pornit la drum cu ambiţii nemăsurate”; el aruncă în schimb o mare parte din vina insucesului pe umerii patronului, care nu a fost capabil să susţină din punct de vedere economic cotidianul. De remarcat încă un fapt, peste care autorul trece cu destulă uşurinţă, dar care are cel puţin o valoare anecdotică, dacă nu simbolică pentru destinul ziarului: Vest este, probabil, singurul cotidian din lume care a apărut direct cu numărul doi, numărul unu fiind distribuit, din motive independente de redacţie, doar unui cerc extrem de restrâns de cititori.
Noua Gazetă de vest, o altă odraslă scumpă pentru autor, beneficiază de un spaţiu considerabil, săptămânalul care a avut un impact mai degrabă minor în viaţa urbei ocupând cam acelaşi spaţiu în economia cărţii ca şi oricare din cotidianele analizate, infinit mai prezente în viaţa bihorenilor, atât prin tiraje, cât şi prin influenţa asupra vieţii sociale şi politice a judeţului.

În privinţa ziarelor în care nu a fost implicat, Florin Ardelean adoptă o atitudine necruţătoare, de chirurg. El urmăreşte extrem de critic atât parcursul fostului organ al PCR, Crişana, care după revoluţie nu reuşeşte să se transforme într-un ziar cu adevărat independent, cât şi cel al noilor ziare, Jurnalul de dimineaţă sau Jurnal bihorean, care se luptă din greu pentru supremaţie pe piaţa presei orădene. Practic, primul volum al acestei istorii, “Dogmă şi opinie”, este dedicat în mare parte acestor trei cotidiane, dintre care Jurnalul de dimineaţă şi Jurnal bihorean sunt urmărite pe dificilul traseu parcurs de la amatorism la profesionalism, iar în cazul Crişanei sunt analizate cu un ochi extrem de vigilent disfuncţiile provocate de moştenirea grea a trecutului. În privinţa evoluţiei acestui din urmă cotidian, Ardelean remarcă două neajunsuri majore, care au determinat, în bună măsură, declinul său: faptul că era legat prin prea multe fire de vechile structuri şi, totodată, frâna pe care a constituit-o mentalitatea ziariştilor, în mare parte aceiaşi şi după Revoluţie, ei manifestând în libertate aceeaşi obedienţă faţă de stăpânii zilei pe care erau nevoiţi s-o arate în timpul dictaturii. În cazul Jurnalului de dimineaţă este remarcată şi subliniată în special alunecarea spre tabloid, spre presa de scandal, câtă vreme la Jurnal bihorean predomină, în ochii autorului, aspiraţia permanentă spre profesionalizare, spre atingerea unui statut de credibilitate şi seriozitate. Dar, desigur, nici acest din urmă ziar nu este iertat, Florin Ardelean detectând toate neajunsurile, toate crizele prin care a trecut Jurnal bihorean, subliniindu-i, pe bună dreptate, atât succesele, cât şi excesele.

A doua carte, „Jurnalism şi tranziţie”, care urmăreşte destinele presei bihorene până în anul 2000, e marcată tocmai de cuvântul din titlul ei: tranziţia. Ca şi societatea românească, presa bihoreană a celei de-a doua jumătăţi a deceniului nouă este traversată de crize de creştere, care provoacă derapaje şi, pe alocuri, eşuări. Alternanţa la putere din 1996 determină reacţii dintre cele mai diferite în presa locală - şi chiar repoziţionări pe piaţă. Scandalurile din sânul CDR, ultima mineriadă sau războiul din fosta Iugoslavie sunt tot atâtea teste pe care cotidianele le au de trecut, cu mai mult sau mai puţin succes. Noii veniţi în presă, Jurnalul de dimineaţă şi în special Jurnal bihorean se remarcă prin jurnalismul de investigaţie. A venit „Vremea marilor anchete de presă”, constată autorul, nesfiindu-se însă, în următorul capitol, să treacă în revistă şi patologiile acestui tip de jurnalism. Ca spre finalul cărţii, să remarce zorii unuia din cele mai importante fenomene care au schimbat radical modul în care se face presă în România: trustizarea.

Sare şi piper

Farmecul deosebit al acestor două cărţi, alături de evocarea foarte vie, plastică, a unor fapte de arme peste care s-a aşezat praful, este dat de comentariile care însoţesc lunga înşiruire de întâmplări. Inventivitatea lexicală a lui Florin Ardelean, imaginaţia sa verbală debordantă produc caracterizări memorabile, care dau forţă punctelor sale de vedere. Iată, ca singur exemplu, câteva fragmente din descrierea presei de elan, caracteristică primei perioade a anilor 90: „Presa de elan a acreditat jurnalistul-taumaturg, şamanul, predicatorul clarvăzător (…). Redacţia era o şcoală şi un templu, un amfiteatru şi un altar – o casă a miracolelor. Asemenea lui Moise, cel care şi-a condus poporul prin Pustie, spre Ţara Făgăduinţei, gazetarii noii libertăţi de expresie aveau misia de-a călăuzi neamul dinspre grozăviile Leviathanului spre Elizeul democraţiilor funcţionale (…). Editorialul a devenit chiar predica, iar prima pagină o continuare modernă a Pildelor biblice. Ziarul a acreditat jurnalismul, şi în România, ca fiind mitologia modernităţii, cea de-a cincea Evanghelie, dar una pe dos. (…) Noul evanghelist, ziaristul, nu căuta şi nu relata faptele unui alt Mântuitor, ci pe acelea sadice, frisonante, dat atât de bine vândute ale violatorului, tâlharului, asasinului, trădătorului. Păcatul îşi găsise în sfârşit exploratorul de geniu, confidentul din interes şi scenaristul insaţiabil.”

Chiar dacă numeroasele figuri de stil, năvalnice, debordând de expresivitate, încalcă adesea graniţele obiectivităţii, trebuie spus din capul locului că opiniile, cele mai multe foarte bine argumentate şi extrem de pertinente, pe care le exprimă autorul fac, până la urmă, sarea şi piperul cărţilor. Fără ele, nu numai că această istorie a presei bihorene, întinsă pe două volume, n-ar fi fost decât o înşiruire seacă de fapte, dar n-am mai fi avut după lectură decât o idee destul de vagă despre ce a însemnat presa acelor ani. Fără o valorizare a faptelor, orice istorie nu este decât un inventar scriptic.

Una din scăpările autorului mi se pare a fi lipsa unei definiri clare a “angajamentului” presei locale. Ziarelor li se reproşează în permanenţă partis-pris-urile, cel mai adesea de natură politică, fără însă a se sublinia în mod limpede diferenţa între ziarele care în care opiniile politice sunt exprimate în cadrul ştirilor, deformându-le sensul, şi cele care fac separaţia netă dintre ştire şi comentariu, străduindu-se să informeze corect. Băgându-le în aceeaşi oală şi trăgând concluzia generalizatoare că presa este angajată politic, autorul face greşeala de a confunda exprimarea liberă a opiniilor individuale ale ziariştilor cu poziţia programatică a ziarului. Nu e foarte clară distincţia între ziarele care manipulează cititorul, prezentând ştirile cu comentarii, gata mestecate (şi, foarte grav, omiţând în mod tendenţios acele ştiri care contrazic poziţia lor) şi acele ziare care prezintă ştirile cu obiectivitate, fără omiterea celor care nu convin opiniilor membrilor redacţiei. Tocmai din acest motiv, mai ales în privinţa primului volum, “Dogmă şi opinie”, mi s-ar fi părut importantă această distincţie, mai ales că ea ar fi departajat ziarele dogmatice, care sunt angajate ideologic, de cele în care exprimarea liberă a opiniilor este rezultatul firesc al exerciţiului democratic.

O altă greşeală, frecventă şi în presă, este generalizarea. Fără nuanţările, obligatorii, concluziile lucrării, exprimate extrem de tranşant, suferă de o sentenţiozitate pe-alocuri dăunătoare. Iată, spre exemplu, ce ne spune autorul, în concluziile sale despre anul 2000: “Presa nu mai are drept obiectiv informarea cititorului, ci realizarea unor jocuri câştigătoare, pe care le manevrează finanţatorii din media.” Ceea ce nu e doar inexact, dar şi nedrept faţă de ziariştii, indiferent de care parte a baricadei, care s-au străduit să-şi facă meseria cu onestitate chiar şi în condiţiile vitrege de la sfârşitul mileniului doi.

Florin Ardelean s-a confruntat cu o misiune imposibilă: realizarea unui tablou al presei bihorene din răstimpul a 11 ani, în care au avut loc atâtea întâmplări mediatice, au apărut atâtea personaje noi, cu nenumărate conflicte şi, uneori, deznodăminte dramatice, încât chiar şi cel mai versat prozator ar fi avut de întâmpinat greutăţi insurmontabile. Putem spune că, beneficiind de rezistenţa de hamal şi încăpăţânarea de catâr a lui Florin Ardelean, această misiune imposibilă a fost dusă la bun sfârşit, rezultând o analiză a presei bihorene post-revoluţionare deosebit de valoroasă, care cu greu ar putea fi depăşită – presupunând că s-ar mai găsi vreun inconştient care să purceadă la o asemenea întreprindere.

DESPRE CARTE
@ Prima istorie a presei locale - Jurnal bihorean, Bihor Online
@ Misiune imposibilă I şi II - Realitatea bihoreană
@ Prima istorie a presei bihorene - Crişana
@ Greieri şi păpădii - Blogul lui Octavian Blaga

PROZA LUI FLORIN ARDELEAN
@ Trei schiţe erotice - Revista Familia
@ Punctul G al prozei erotice - Artă şi meserie (arhivă articole)

Poţi asculta acum pe blogul meu noul CD al lui Ciuraru, “Şcoala veche”. Muzică de-a noastră din Bihor, altoită cu puţină Jermanie, cu texte de milioane. Mulţumiri lui Florin Budeu pentru ajutor!
UPDATE: Cronica lui Burllău!

Dacă vrei să descarci albumul, îl găseşti pe oradeanul.com - click aici

Cronica lui Gabi Burllău
CIURARU – „Şcoala veche” 2007
„Aparţin dă şcoala veche/În ciuda anilor/Îs numit demodat/chiar conservator…Ciuraru e-napoi/să-şi facă datoria…” Într-adevăr, meşterul Ciurar s-a reîntors în forţă, adică, ce zic eu, e primul album „valabil” după acel demo cultic de prin 1995 numit „Ce primejdie”. Între timp, raperul nostru aştilean si bihorean a avut activitate, însă total nesatisfăcătoare, fără sare şi piper, încercând să forţeze „mainstream”-ul, fără succes, desigur. După ce a dat vina pe producătorii care l-au „lucrat”, încercând să facă din el un produs comercial de divertisment, Ciuraru lasă la o parte fineţurile şi revine la graiul care l-a afirmat, făcând un tur de forţă prin jargonul bihorenesc asamblat pe ritmuri de rap cât se poate de american. Fără a fi neapărat foarte original din punct de vedere muzical, Ciuraru reuşeşte să capteze atenţia publicului neamator de rap prin mesajele lui directe, pline de umor pe alocuri şi foarte moralizatoare prin alte locuri. Desigur, atracţia principală e limbajul liber, cu accent, limbaj pe care, de fapt, îl ştim cu toţii dar refuzăm să-l utilizăm… „Şcoala veche” prezintă 17 piese, există şi invitaţi locali precum vestitul Sommerzeit(…zgârâie plăcile…), iar ca negative remarcăm inspiraţii masive din şcoala veche a rap-ului, Public Enemy, Cypress Hill, Run DMC, etc. Discul are şi momentul lui „simfonic”, un outro de aproape două minute, vulgar şi maiestuos totodată, care, eu n-am priceput ce-i cu el. În fine, personal mă bucur pentru acest bihorean dezinhibat, care încă reuşeşte să se menţină în folclorul local în ciuda opţiunilor majoritare.
(Jurnal bihorean, 30 iunie 2007)

Ziariştii orădeni au toate motivele să tremure ca varga: vor fi daţi în vileag, cu toate “matrapazlâcurile” lor, săvârşite între 1989-2000! Nu e vorba de un nou Armaghedon al presei bihorene, ci de două cărţi, ce vor fi lansate marţi, 12 iunie, la ora 18, în sala mare a Primăriei Oradea: Dogmă şi opinie (Istoria presei orădene 1989-1995) şi Jurnalism şi tranziţie (Presa scrisă din Bihor 1996-2000), scrise de Florin Ardelean, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice şi ale Comunicării din cadrul Universităţii orădene.

Avem de-a face, practic cu două romane, aproape poliţiste, scrise într-un ritm alert.. Cărţile au intrigă, suspans, în acţiunea lor fiind implicate personaje bine conturate, dintre care unele comit chiar şi crime. Jurnalistice, desigur.

Florin Ardelean, acest Hercule Poirot orădean, investighează un caz care ar putea fi chiar unul clinic: patologia presei bihorene, cu simptome maladive care au produs la rândul lor adevărate psihoze în rândul cititorilor. Aceştia au devenit dependenţi de presă, nu rare fiind situaţiile când au trebuit internaţi pentru dezintoxicare…
Dacă nu sunt scandaloase, fiind rezultatul unei munci temeinice de investigare jurnalistico-judiciară, cele două cărţi vor face, cu siguranţă, obiectul unui adevărat scandal de presă…

Înapoi la pagina principală

MANIFEST

Alexandru Seres

Vernisajul expoziţiei virtuale a avut loc în 6 iunie 2007, la ora 11. Vernisaj, vorba vine, căci a constat în publicarea fotografiilor, la ora anunţată, laolaltă cu prezentarea pe care Harris Wallmen, redactor-şef al revistei Photo magazine, a avut bunăvoinţa să mi-o trimită cu o zi înainte.
De obicei vizionez serii de imagini cu aceeaşi temă. Imagini cu acelaşi subiect, aceeaşi tematică sau aceeaşi manieră de abordare. Nu a fost cazul acum. Am privit imaginile lui Alexandru Seres şi a fost ca şi când am sta la un ceai şi am povesti; despre ce a făcut anul trecut, despre Moni venind printre rame-uşi într-o cromatică perfectă, despre apartamentul din blocul de pe malul Crişului, despre arbori singuratici şi singurătate, despre oameni deştepţi şi artişti frumoşi, despre copii exuberanţi şi ireali în bucuria lor, despre durerea paroxistică a accidentelor rutiere şi, în contrast, despre liniştea incredibilă a naturii.
Cel mai mult mi-a plăcut însă povestea căţelului care înoată spre mingea din râu. Mi-a povestit cum o minge aruncată în râu a făcut multe cercuri, începând chiar din mijloc, iar apoi căţelul, în căutarea acelui mijloc, a trebuit să străbată toate acele cercuri, unul câte unul pentru a ajunge la ea. Ce nu ştia căţelul, şi numai Sheri, era că desenul lui în apă era la fel de frumos ca perfectele cercuri. Iar împreună formau viaţa, experienţele, una după cealaltă, bucuria revederii şi a întoarcerii la centru. Pentru experienţa finală e nevoie de cercuri, dar şi de linii. Mulţumesc că mi-ai amintit despre toate acestea, Sheri, mulţumesc că ai povestit cu mine!

Harris Wallmen
redactor-şef Photo magazine

Cuvânt de blogger
Fotografiile prezentate aici nu au în vedere vreo tematică anume. Le-am realizat în decursul timpului, cu aparate pentru amatori. Unele au fost făcute pentru a ilustra articole în Jurnal bihorean, altele pentru plăcerea mea. De aici talmeş-balmeşul, pe care eu îl consider potrivit pentru un vernisaj pe blog.
Mulţumesc din suflet lui Harris pentru prezentarea pe care mi-a făcut-o!
Alexandru Seres

Mingea
M-a surprins dârzenia cu care câinele s-a aruncat după minge, nepăsător la frumuseţea geometrică a cercurilor.

Marius Pop
… pe vremea când cânta la Chanson, cu Thamyras, şi avea părul lung. Între timp am chelit şi eu.

Blocul meu, iarna
Contrastul dintre copac şi rigiditatea liniilor arhitecturii urbane.

Emulaţie
O simplă găselniţă.

Seara pe uliţă
Nu e o scenă din Hitchcock… doar strada Olimpiadei, în buricul târgului, pe înserat.

La Negreni
Rar mai vezi asemenea imagini în talciocul ăla plin de kitschuri.

Deşert
Cam siropos. Şi totuşi îmi place ideea copacului uscat, în mijlocul apei.

Vaci!
Aşa exclam de fiecare dată când zăresc vaci păscând pe câmp. Cam la fel cu marinarii care, după o nesfârşită călătorie pe mare, zăresc pământul.

Pârtie!
O fotografie realizată la Hidişel, pentru un articol din Jurnal bihorean.

Natură moartă
Deşi e o imagine realizată la un accident, m-a captivat frumuseţea sa stranie. Am ales poza din alte 100 pe care le-am făcut într-o dimineaţă friguroasă, lângă Tileagd.

Blocart 3
Am o adevărată obsesie pentru blocuri şi nori. Dovadă colecţia mea de cam vreo 300 de fotografii, realizate de la fereastra apartamentului în care stau.

Mircea Toma
Nenea jurnalist-academician mi-a dat un interviu, aşa că l-am tras în chip.

Fereastra
Sigur, am umblat la poză, dar efectul cu fereastra merita mica scamatorie.

Uşa
Doar după ce am făcut fotografia am realizat perspectiva…

Vineri 13
Instantaneu surprins la un accident, într-o zi cu ghinion.

Peisaj
Pur… şi simplu…

Rog vizitatorii expoziţiei mele virtuale să-şi scrie impresiile în “albumul” de mai jos.

Preşedintele mai are o singură problemă: Tăriceanu. În rest, orice e posibil. Să vină la guvernare PLD, care nu e partid parlamentar. Să guverneze PD din nou cu PNL, numai să plece Tăriceanu. Să vină PSD-ul, cu Geoană, ba poate chiar cu Iliescu prim-ministru. Numai să zboare oligarhii, adică Patriciu. Iar dacă nu, să vină anticipatele, să guverneze PD cu PNG. Cu Becali prim-ministru. Dar Tăriceanu să plece la mama naibii, cu motocicleta lui cu tot. Curat constituţional, taică! Auzi, PLD la guvernare! De ce nu PNŢCD? Sau verzii?

E clar, politica nu-i de mine. M-am tâmpit. Căci nu voi pricepe în ruptul capului de ce se chinuie toată lumea cu tot soiul de combinaţii între partidele parlamentare, când avem destule partide în afara lui. Doar a spus-o clar Băsescu: să vină peledeii! Şi n-am auzit niciun deştept de analist politic la tembelizor care să sară-n sus de astă prostie…

Un articol informativ despre audienţa de care se bucură ştirile din Jurnal bihorean a stârnit pe blogul meu comentarii privind calitatea ziarului. Vă invit să postaţi aici observaţiile şi nemulţumirile dvs. privind J.b.
O singură rugăminte: sine ira et studio…

O premieră (cred) pe blogurile româneşti: primul vernisaj de artă fotografică (cât amatorism, atâta artă…) va avea loc în data de 6 iunie, la ora 11, pe blogul meu. Voi expune (oprobriului public!) câteva din miile de fotografii pe care le-am realizat de-a lungul timpului. Sunt voyeurist, dar mă tratez…

Mingea

File din jurnalul unui redactor de jurnal de provincie…

Dublă sinucidere (ba chiar triplă
Soţul gelos şi-a pus capăt zilelor sinucigându-se prin spânzurare.

Proust la Jurnal bihorean
Porfirie Todasa, din Vatra Dornei, aflat la volanul autoturismului Renault, înmatriculat SV-02-MHH, datorită neadaptării vitezei la condiţiile de drum, carosabilul fiind umed, într-o curbă deosebit de periculoasă a pierdut controlul volanului, intrând în derapaj şi a acroşat cu partea dreaptă faţă pe C.E. din Brăteşti, care se deplasa pe marginea părţii carosabile, însoţit fiind de fiul său, în vârstă de trei ani şi jumătate.

Vremea e de vină
Zilnic, înainte să plouă, fronturile atmosferice au cauzat persoanelor sensibile dureri de cap cu ameţeli, vertijuri, chiar şi leşinuri. Cei mai slabi de înger s-au trezit brusc cu privirea întunecată.

Coadă de maşini… în cerc
Poliţiştii au oprit traficul în zonă, coada de maşini ajungând după un ceas pe o rază de doi kilometri.

Viaţă fără moarte
Bătrânul a scăpat cu viaţă, dar a suferit leziuni uşoare.

Profeţii despre trecut
Biroul Meteorologic Oradea al Centrului Meteorologic Banat Crişana prognoza ziua de ieri ca fiind ultima marcată de instabilitate atmosferică.

Un autor în căutarea unui titlu
„Poliţia Transporturi Feroviare caută o identitate” (titlu la un material despre un cadavru neidentificat)

Câinii încalcă legea
Poliţiştii cred că mai sunt alte câteva zeci şi chiar sute de câini periculoşi, care nesocotesc prevederile legale.