ALEXANDRU SERES - blog de jurnalist

A fost o saptamana epuizanta. Trei editii de 24 de pagini si alte trei de 28, cu 16 oameni. Cine a lucrat intr-o redactie oradeana, la un ziar local, stie ce inseamna asta. Si, colac peste pupaza, ii mai cerem si demisia lui Alexandru Kiss! Sunt varza…
De cate ori citesc acuzele la adresa J.b. ca nu dam in potentatii locali ai zilei, imi vine sa-mi iau catrafusele din redactie si sa ma fac agricultor. Dragilor de cititori le trebuie anchete, dezvaluiri, spanzuratori si executii publice. De parca ziarul ar putea suplini incapacitatea Justitiei, Procuraturii si Politiei de a-i dovedi pe toti cei care isi baga adanc mana in buzunarul public. Dar cine suntem noi? Nu suntem servicii secrete, n-avem acces la documente compromitatoare (ca doar nu-i nimeni fraier sa ti le arate), nu putem asculta telefoane si nici nu putem efectua perchezitii. Nu putem aresta, ancheta, trimite in judecata, baga la parnaie. Putem doar sa scriem. Si nu orice ne trece prin cap, asa cum stimabilul cititor isi imagineaza.

E drept, alti ziaristi asa procedeaza. Fac pe vitejii cu condeiul in mana, trag din greu la pamflete si arunca tiribombe. Si cand li se cere dovada, fac pe niznaiu. Jurnal bihorean nu procedeaza asa. El e un ziar cuminte. Nu deranjeaza cu acuzatii din condei. Scrie doar ce poate dovedi: cu fapte, declaratii, documente, surse. Nu-si da cu parerea in stiri, prezentand opinii drept fapte. O face separat, in articole de opinie, semnalate ca atare. Daca totusi ia atitudine si isi spune opinia intr-un articol informativ, incearca s-o faca astfel incat sa fie evident ca e vorba de o parere de-a lui. E fraierul care incearca sa respecte regulile jocului, intr-o lume care nu mai respecta nici o regula, care a luat-o razna…

La naiba! Ajunge cu teoria (pana nu ajung iar sa fiu acuzat, prosteste, ca fac pe deontologul de serviciu al presei locale…). Practica ne omoara! Era cat pe ce in saptamana asta, cand ne-am pus in cap sa-i cerem demisia presedintelui Consiliului Judetean. Intai scrisese Bihoreanul, apoi au inceput sa curga evenimentele, informatiile. Kiss a recunoscut ca trebuia sa stie ce semneaza - dar n-a stiut, domnule, doar a semnat! Hai ca e gogonata. Adunam informatii, declaratii, trantim un articol. Apoi ne deplasam la Cadea, facem poze, cerem documente, iar declaratii, iar poze, verificari peste verificari, iar trantim niste articole - o pagina intreaga. Fiecare rand e sustinut de surse, documente, declaratii, fotografii. Apoi conferinta de presa, declaratii, alte documente, inca o pagina. Demisia, domnule Kiss! Ce simplu e, nu-i asa?

Na, ne-am luat la tranta cu ditamai presedintele Consiliului Judetean! Mare scofala. Am discutat in redactie, am cantarit argumentele, posibilitatile. Am incercat sa fim corecti, sa actionam just, fara sa exageram de dragul senzationalului. Am scris si rescris, am taiat, am pus cap la cap. Suntem niste fraieri! Puteam s-o facem fara efort, sa trantim direct in prima pagina: Demisia, domnule Kiss! si niste bla-bla-uri despre escroci, mincinosi, hoti, mafie etc.

A trecut si saptamana asta cumva. Sunt varza. Ma tot gandesc: ce naiba ne-a apucat, ce ne trebuia noua chestia asta? Ca si asa nu se intampla nimic. Concluzia: nu te lua la tranta cu Goliat daca n-ai prastie.

Sau, mai stii…

Jurnal bihorean ii cere public presedintelui Consiliului Judetean Bihor, Alexandru Kiss, sa-si dea demisia de onoare, in urma scandalului Cadea.
(articol aparut azi, vineri 30 martie, in Jurnal bihorean - il postez aici, intrucat eu sunt autorul)

In urma izbucnirii scandalului Cadea, presedintele Consiliului Judetean, Alexandru Kiss, a reusit performanta de a-si pune capul pe butuc. A marturisit ca a semnat acte fara sa le citeasca, ceea ce arata cel putin lipsa de responsabilitate. Vina sa, deocamdata, este una morala. A recunoscut-o public. Fapt extrem de grav, pentru care Jurnal bihorean ii cere demisia.
Felul in care conduce treburile judetului, in calitate de presedinte al CJ, este, in ochii opiniei publice, scandalos. Presa locala a formulat in numeroase rânduri acuzatii la adresa lui: nu tine conferinte de presa decât extrem de rar, nu da curs cererilor de informatii din partea presei decât daca interesele sale o permit, secretele Consiliului Judetean fiind pazite cu sapte lacate de omul sau de casa, Szabo Odon. Presa mai sustine ca o buna parte dintre consilieri sunt marionetele sale, folosindu-i ca masina de vot in propriul sau interes.

Spalati-va rusinea!
Pentru toate acestea, dar in special pentru vina morala de a semna, in mod iresponsabil, acte oficiale pe care nu se oboseste sa le citeasca, ziarul nostru ii cere domnului Kiss sa-si depuna demisia. Nu avem in demersul nostru alt interes decât cel public. Faptele care stau la baza acestuia au fost descrise in articolele noastre din numarul de ieri. Azi venim cu noi dovezi si informatii, care arata ca presedintele Consiliului Judetean a actionat in mod iresponsabil, semnand acte cu ochii inchisi.
Nu ne intereseaza in acest moment ce presupune opinia publica (exista numeroase banuieli ca Alexandru Kiss stia foarte bine ce semneaza). Nu ne intereseaza nici daca a incalcat sau nu legea; e treaba justitiei sa constate acest lucru. Conteaza doar faptul cert ca domnul Kiss a actionat in mod iresponsabil - iar acest lucru se poate repeta oricand.
Demisia sa, daca vrea sa fie considerat de acum inainte om de onoare, e obligatorie! Daca nu, va ramane o rusine in ochii bihorenilor.

PS: Articolele din Jurnal bihorean despre Cazul Cadea le puteti citi si in pagina de Stiri locale de pe Bihor Online.

Critic primarul Oradiei, dar ii recunosc si meritele. Ciudat, ele chiar exista! Metatext - continuare la blogul anterior, extras dintr-un raspuns la un comentariu la Anonimul oradean. Baaai! ce complicat suna…
Daca articolul meu (Anonimul oradean - sau cum sa devin primar)a provocat atat de multe interventii, inseamna ca n-am muncit degeaba in spatiul acesta virtual, desconsiderat de unii ca fiind frivol (DLB, dar si altii: chiar nu inteleg de ce o fi mai frivol spatiul virtual - blogul - decat ziarul! Si aici, si acolo, tot eu sunt cel care scrie, va asigur, si cu aceeasi dedicatie!).

Revenind: nu m-am angajat in vreun razboi cu primarul si cu nimeni altcineva. Nu sunt un luptator, sunt un cetatean al urbei ca oricare altul, care are pareri. Si mi le exprim, incercand sa fiu cinstit cu mine si cu semenii. Si daca tot am ajuns la marturisiri (scriu un blog, fir-ar, care ar trebui sa fie un fel de jurnal - dar totusi e mai mult decat atat), trebuie sa spun aici ca, daca il critic atat de mult pe Petru Filip pentru ceea ce face in prezent, e pentru ca vad tot mai limpede ca omul se incranceneaza la adresa celor care au alta opinie decat a lui, in special cei care nu vor in ruptul capului sa-i recunoasca meritele.

Si acum atentie mare, ca e groasa: eu nu ii neg meritele lui Filip!!! A facut multe lucruri in ultimul sau mandat (nu si in cele anterioare) pentru orasul acesta. Nu e putin lucru, spre exemplu sa rezolvi bdul Magheru, str Republicii si Primariei, cu canalizare cu tot. Sunt convins ca a fost o treaba extrem de grea. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa fiu multumit de REZULTAT! E bine ca a facut, dar nu e bine CUM s-a facut (lucrari care tin ani de zile, circulatie data peste cap, calitatea executiei indoielnica, aspect final nesatisfacator). N-o mai lungesc si cu alte exemple: e limpede, pentru orice om cu bune intentii, ca primarul a muncit, s-a straduit. Cum e la fel de limpede ca nu prea i-a iesit.

Asta e, domnule Filip, orice ati face. Iar cand echipa de la Primarie vine cu nastrusnicii de genul piramidei de sticla sau a simbolului de la Ciuperca, nu pot sa spun decat ca Filip a luat-o razna! Ma uit in jur si vad un oras care arata ca un talcioc de prost-gust: cu exceptia cladirilor vechi, din perioada secession (si acelea paraginite multe din ele), tot ce se construieste arata absolut jalnic, de parca arhitectul-sef al orasului ar fi venit direct de la coada vacii. Nu mai vorbesc de amenajarile stradale, ale spatiilor verzi, de un amatorism incredibil. Dintr-o bijuterie interbelica, Oradea a ajuns un targ infect, un monstru diform din punct de vedere arhitectonic, uratenia instapanindu-se peste acest oras in acelasi ritm cu care a crescut uratenia din sufletele locuitorilor sai.

Dar vad ca ma lungesc impardonabil. Ce sa fac, daca imi intra pe blog oameni cu care chiar pot sta de vorba! Sunt atat de putini in acest oras, care s-a umplut de tarani - la propriu si la figurat, deopotriva. Incerc si eu sa cred ca speranta moare ultima…

Ma simt ca un gainatz in ploaie. Am cerut preopinentilor mei de pe blog sa-si decline identitatea, daca vor sa discute cu mine, fiindca nu stau de vorba cu anonimi. Acum si primarul Oradiei se zborseste la forumistii de pe Bihor Online, reprosandu-le ca se ascund dupa pseudonime cand il critica. Nashpa! Cred ca voi candida la Primarie.

Petru Filip si Alexandru Seres, primari la mititica… (Montaj foto Sorin Spataru. Multumiri, Sorine!)

Iertare! Am fost un dobitoc. M-am enervat cand tot felul de mutzake, nettics, rogvaivi cu pretentii de telectuali, au dat in mine pe blog, ca in sacul de cartofi, ascunzandu-se dupa pseudonime de tot penibile. Aratati-va fata!, le-am strigat, iesiti din gaurile de soareci… Am fost un prost crezand ca esenta Internetului e comunicarea – si nu anonimatul. M-am inselat. Traiasca iresponsabilitatea asumata, curajul nebun de a injura cu capul bagat adanc in nisip, declamarea adevarurilor profunde ale universului cu banda lui Moebius pe ochi…

Exemplul meu a nascut discipoli. Nimeni altul decat primarul Oradiei, Petru Filip, cel care a facut din Oradea Mare o Venetie mica (avem si noi sumedenie de canale – dar sunt infundate), s-a pronuntat public impotriva forumistilor recalcitranti de pe Bihor Online, trimitandu-i la plimbare. Isi spun sincer parerea despre primar? Ii imputa ca a dus de rapa Oradea? Sunt niste anonimi, sa le fie rusine! Sa-si dea numele - n-au decat sa injure, dar sa spuna cine sunt! Cu ce drept critica sub nume virtuale?

Il inteleg foarte bine pe domnul primar. E greu sa dai piept cu opinia publica, sa suporti criticile tuturor, injuraturile, sa ti se spuna verde in fata ca esti incapabil, ca ai distrus orasul, ca te doare in cot de Oradea si oradeni. Si toate astea, spuse de anonimi. La dracu, sunt anonimi - ergo nu exista! Degeaba dubiteaza si cogiteaza…

In Oradea traiesc vreo 190.000 de anonimi. O buna parte din ei il injura pe primar. Fiindca strazile sunt pline de gropi, circulatia imposibila, parcarile insuficiente si scumpe, cladirile publice in ruina, FC Bihor a ajuns de tot rahatul, malul Crisului va fi betonat, Muzeu – canci, Biblioteca – ioc, Gradina Zoologica – pauza… Iar Primariei ii arde de parcari supraetajate, piramide de sticla, aquaparkuri si simboluri ale orasului in varful dealului… Paris, New York, Rio de Janeiro puse una peste alta!

Daca toti anonimii care sunt nemultumiti de primar si-ar da numele, ar deveni Oradea – o, ce sat frumos! - un oras adevarat? Nu cred, dar fiindca si eu m-am suparat pe anonimi, ma gandesc serios sa candidez la Primarie, daca tot pleaca domnul Filip la Bruxelles. Asta in cazul in care ma vor vota toti anonimii aceia…

Apropo, domnu Filip, cei care v-au votat si-au scris numele pe buletinele de vot?

Decesul Aliantei? Poate agonia…

Porniti ambele playere si ascultati dulcea cacofonie a politicii autohtone.

In conditiile in care tirajele tuturor ziarelor scad, cele ale trustului Inform Media inoveaza in permanenta, atragandu-si noi cititori. Agora J.b. este primul forum civic care se desfasoara prin e-mail, initiat de vreun ziar din Romania.

Ziarele locale mai au inca sanse sa supravietuiasca marasmului in care se zbate presa tiparita din toata lumea, inclusiv Romania. Cu conditia sa stie sa inventeze modalitati noi de a atrage interesul cititorilor. O posibilitate o ofera implicarea majora in rezolvarea problemelor comunitatii locale – un lucru aproape imposibil de realizat de cotidianele centrale.
De curand, Jurnal bihorean a lansat un forum civic numit Agora J.b., care se desfasoara exclusiv prin intermediul e-mailului. Ziarul s-a adresat membrilor marcanti ai comunitatii oradene, invitandu-i sa se inscrie in acest forum. Ca urmare a acestei invitatii, pe adresa de e-mail a redactiei au sosit numeroase cereri, la ora actuala forumul numarand peste 50 de membri. Acestia dezbat prin intermediul postei electronice probleme de actualitate ale orasului, spunandu-si opiniile sau propunand solutii.

Un forum fara necunoscuti
Spre deosebire de forumurile de pe Internet, forumul cotidianului nostru exclude anonimatul, membrii sai neputand utiliza pseudonime. Ei sunt identificati de catre administratorul forumului prin nume, adresa de e-mail, adresa de domiciliu si telefon. In acest mod se asigura responzabilizarea maxima a participantilor la forum.
Forumul nu este exclusivist, putand deveni membru al Agorei J.b. orice persoana interesata, cu conditia sa-si dezvaluie identitatea. De indata ce a furnizat prin e-mail informatiile cerute, este inclusa pe lista de e-mailing a forumului, primind imediat si instructiunile de participare, regulile dupa care se desfasoara si principalele teme de discutie.

Ce discuta forumistii Agorei J.b.?
Subiectele de dezbatere sunt propuse de moderatorul forumului (unul din redactorii J.b.), dar se accepta teme si din partea membrilor. E-mailurile trimise de participanti pe adresa agora.jb@informmedia.ro sunt primite de toti membrii forumului, fiecare avand in acest mod posibilitatea de a urmari discutiile si sa intervina cu opinii personale.
Subiectele de discutie sunt cele care preocupa intens comunitatea oradeana: betonarea malului Crisului Repede in centrul orasului, constuirea unui acvaparc in vecinatatea complexului Lotus, demiterea rectorului Universitatii oradene, interzicerea fumatului in localuri, ridicarea unui simbol al orasului pe dealul Ciuperca si altele.

Implicare concreta in cotidian
Recent, problema unei treceri de pietoni nemarcate corespunzator, semnalata de un membru al forumului nostru, a fost rezolvata cu o promptitudine remarcabila de lucratorii de la Drumuri Orasenesti. Acestia au citit articolul publicat in Jurnal bihorean si in aceeasi zi au facut marcajul cu pricina de la intersectia strazii Mestesugarilor cu Pitestilor. Este un exemplu cum un forum de dezbateri, ce pare a avea o activitate cu totul teoretica, poate contribui la rezolvarea unor probleme concrete, care afecteaza viata de zi cu zi a unei comunitati.
Jurnal bihorean publica frecvent cele mai interesante pareri ale forumistilor din Agora in paginile sale. In acest mod, cititorii nostri au posibilitatea de afla despre activitatea din forum, ei fiind invitati sa ni se alature. Ceea ce si fac, in numar tot mai mare.

Sever Voinescu de la Cotidianul face o pledoarie de toata jena pentru subiectivismul din presa de la noi. Argumentul sau: succesul ziarelor romanesti se datoreaza… lipsei de obiectivitate. Halal!
Rar mi-a fost dat sa citesc aberatii precum cele ale lui Sever Voinescu de la Cotidianul. Iata ce scrie jurnalistul in cauza, in articolul Sa nu fim obiectivi!: La noi, imediat dupa 1990, toata lumea si-a anuntat atasamentul la standardul presei obiective, echidistante, care livreaza informatie pura si care desparte clar stirea de comentariu. BBC, Frankfurter Allgemeine sau Financial Times au fost asumate ca modele. Asa trebuie sa fie, ne-am spus cu totii, pentru ca asa e in tarile in care libertatea dubleaza prosperitatea. La aproape 20 de ani de atunci, constatam ca toate produsele de presa care au facut succes si au supravietuit prestigios in Romania dovedesc contrariul.

Am ramas cu gura cascata! Adica toata presa nationala, plina de stiri de scandal, fara surse, sau cu surse anonime, cu tiraje in cadere libera, e presa de succes! Se cheama ca au supravietuit prestigios… Publicul s-a saturat sa citeasca stiri care nu se confirma, presupuneri tampite ale ziaristilor (vezi presa de ieri, cu scenarii dintre cele mai idioate privind ce se va intampla la consultarile de la Cotroceni - nu s-a adeverit nimic!). Aceasta e cauza reala a scaderii tirajelor, a audientei. Subiectivismul pentru care pledeaza Sever Voinescu - inclusiv in stiri! - inseamna de fapt pierderea totala a credibilitatii presei romanesti. Iar credibilitatea, increderea cititorului in stirile publicate, in obiectivitatea ziarelor, e singurul lucru de care presa romaneasca nu pare sa tina cont, in ruptul capului.

Poate ca nu vi se va parea relevant exemplul pe care il dau, dar un cotidian local cum e Jurnal bihorean isi datoreaza cresterea constanta a tirajelor, din 2000 incoace, tocmai unei strategii editoriale bazate pe obiectivitate, pe separarea neta dintre stiri si comentarii, in spiritul presei anglo-saxone. Jurnal bihorean e printre putinele ziare din tara cu tirajul in crestere, ajungand de la 7.000-8.000 de exemplare in anul 2000, la 15.000 in momentul de fata (cu peste 11.000 de abonamente). Spre comparatie, ziare nationale ca Adevarul, Romania libera sau Ziua au ajuns sa aiba tiraje intre 20-25.000 exemplare, in continua scadere. Si nici Evenimentul zilei nu se simte prea bine! Iar Libertatea, orice s-ar zice, numai presa de prestigiu nu e…

Lupta pentru titulatura Adevarul a facut prima victima. Cotidianul Adevarul de Cluj a aruncat prosopul, recunoscandu-se invins de Adevarul bucurestean, care a dat in judecata toate ziarele locale care folosesc acest nume.
Nici nu a inceput bine, si batalia pentru titulatura Adevarul are deja un invins. Ilie Calian, redactorul-sef al cotidianului Adevarul de Cluj, a renuntat la lupta pentru titlu, dupa consultarea mai multor avocati. Mi s-a spus ca sansele noastre de a castiga procesul sunt sub 50%, mi-a marturisit Ilie Calian, fiind de parere ca in aceste conditii lupta pentru pastrarea numelui ziarului nu are rost. Intrebat daca prin schimbarea numelui nu se da implicit castig de cauza in procesul intentat de SC Adevarul SA ziarului sau, Ilie Calian a admis ca s-a inteles cu Razvan Corneteanu, directorul holdingului bucurestean, care va renunta la proces, cu conditia schimbarii numelui publicatiei clujene.

Trustul de presa bucurestean a dat recent in judecata toate ziarele locale care au in titlu cuvantul Adevarul - in Arad, Cluj, Harghita si Vaslui. Adevarul bucurestean le acuza ca aduc prejudicii marcii prin folosirea fara drept a titulaturii. Sumele cerute acestor ziare (de la 200.000 la 1.000.000 euro) arata ca cei de la Adevarul de Bucuresti incearca sa se salveze din situatia economica disperata in care se afla, uzand de dreptul de proprietate asupra marcii. Acesta a fost dobandit in 1992, prin inregistrarea la OSIM a unui substantiv comun ca marca.

Adevarul de Arad face parte din trustul de presa Inform Media si este cotidianul local cu cel mai mare tiraj auditat BRAT din tara (25.000 exemplare), mai mare chiar decat cel al Adevarului de Bucuresti, al carui tiraj a scazut vertiginos in ultimii doi ani.
Argumentele impotriva actiunii Adevarului de Bucuresti sunt multiple. Exista si un precedent in domeniu, cel al Jurnalului National, caruia i s-a refuzat inregistrarea marcii Jurnalul, pe motiv ca este un substantiv comun, ce nu poate fi insusit de o societate comerciala. Datorita acestui fapt, in Romania exista in mod legal numeroase ziare locale ce poarta in titlu cuvantul Jurnal.

PS: In ultimul moment, primesc o informatie, neconfirmata inca: e posibil ca Adevarul de Cluj sa se fi razgandit si sa ramana, totusi, pe metereze…

Sunt teorii pe care ziaristii le vantura la tot pasul, dar pe care nimeni nu le aplica. Verificarea informatiilor din trei surse e una din aceste marote ale presei. Teorie frumoasa – practica zero!
Voiam demult sa scriu despre asta, dar ezitam, de teama sa nu fiu inteles gresit. Ce vor spune cititorii, saracii? Ca ziaristii sunt neseriosi? Ca sunt ipocriti, una spun si alta fac?
De cate ori cineva da publicitatii o informatie gresita, i se da peste nas: n-ai verificat-o din trei surse! Tampenia asta e vehiculata de toata lumea, dar nimeni nu aplica procedura. Ar fi si idiot sa verifici orice informatie din trei surse diferite: n-ai mai apuca sa publici nici o stire. Ba uneori n-ai reusi sa gasesti nici doua, dar trei!

Ganditi-va putin, inainte de a da cu piatra: ce rost ar avea sa verifici din trei surse o informatie dintr-o simpla stire, cand o ai direct de la sursa? E clar ca, cel mai adesea, verificarile multiple sunt necesare doar in cazul materialelor de investigatie, cand datele nu sunt sigure, sau provin din surse anonime. In rest, vorbim ca sa ne aflam in treaba, sa ne dam in cap unii altora.

Problema ar trebui sa fie pusa corect in felul urmator: cand sursele nu pot fi dezvaluite (fiindca nu doresc sa le fie dezvaluita identitatea), fiind vorba de alegatii (practic simple afirmatii, si nu informatii – deosebire esentiala!), e neaparata nevoie ca ziaristul sa mai gaseasca inca doua surse credibile (chiar daca si acestea raman anonime). Asa se procedeaza in presa occidentala – vezi „Toti oamenii presedintelui” (cazul Watergate).

Spre exemplu, standardul New York Times pentru verificarea faptelor (nu si a declaratiilor) cere cel putin doua surse independente. Cam asa se procedeaza in toata presa din Occident. Cel mai adesea insa, e vorba de presupuse fapte - de la modul in care a decurs un simplu accident de masina (martori, politie), pana la acuzatii de fapte de coruptie la nivel inalt.

In presa romaneasca, nici vorba! Presupuneri, zvonuri, barfe sunt date publicitatii fara o minima verificare, doar pe baza faptului ca sursa e de incredere, sau pur si simplu fiindca asa crede (sau vrea sa se creada) ziaristul. In cazul jurnalistilor romani rapiti in Irak au fost numeroase astfel de situatii. S-au vehiculat atatea zvonuri - tampenii uriase, care ulterior au fost infirmate, incat ai fi fost tentat sa crezi ca toata presa a innebunit. Si nimeni nu s-a obosit sa rectifice vreo stire neconfirmata, daramite sa-si ceara scuze pentru enormitatile debitate.

Sedinta de redactie. Fac rar chestii din astea, ca tot e prea multa bataie de cap cu sedintele zilnice de sumar. Acum insa am motive serioase: se maresc salariile (ce veste minunata), dar cresc si responsabilitatile. Oare am facut bine sa le dau in cap colegilor din redactia J.b.?
Ori de cate ori (adica o data pe an) anunt marirea salariilor in redactia Jurnalului bihorean, se lasa o tacere de mormant. Nimeni nu se asteapta la minuni, dar totusi, in secret, toata lumea spera. Intelegerea cu sindicatul e clara: indicele de inflatie e baza, dar eu mai am la dispozitie niste bani, putand sa dau mariri suplimentare celor care au obtinut rezultate bune. Uneori, banii pe care ii dau eu sunt mai multi decat procentul cu care se indexeaza salariile. Anul acesta, salariile mici au fost marite considerabil, cu 40-50%.Si totusi, nimeni nu sare in sus de bucurie, nimeni nu zice nimic. Cand anunti marirea salariilor, te astepti sa bata lumea din palme - sau macar sa afiseze o mutra mai zambitoare. Nici vorba. Stau cu totii ca niste ciocli, de parca ar fi fost anuntati ca le-a murit capra. Nu a vecinului, ci a lor.

Ma enervez. Maririle din acest an sunt mai mari decat in anii anteriori (am intrat in UE!), dar vestea e primita cu nepasare. Cel putin, asa mi se pare mie. Imi aduc aminte de toate neajunsurile pe care mi le-au provocat unii dintre ei, de toate tampeniile aparute in ziar, de toti uitucii de ziaristi, carora le-am atras in mod special atentia sa nu uite de vreo rubrica sau o stire, iar ei si-au bagat, cu maiestrie, picioarele. Sunt asa de buni la explicatii! Au geniu - einsteini, nu alta. Iti explica inexplicabilul, inexprimabilul, inimaginabilul. In zadar amenint ca le cumpar lecitina, ca le tai orele suplimentare. Cu cat ii strang mai tare in menghina, cu atat incearca sa scape, din rasputeri. Putem organiza un concurs de fuga de raspundere - vom avea campioni cu duiumul.

Le dau in cap, cat pot. Acuz in dreapta si in stanga, fac spume la gura. Sunt un bou. In loc sa culeg laurii pentru marirea salariilor, imi atrag resentimente. Bravo, domnule redactor-sef, esti genial! Dai cu dreptu-n stangu! Data viitoare, la mai mare…

La Arad, a inceput procesul intentat de SC Adevarul SA ziarului Adevarul de Arad, acuzat ca foloseste fara drept acest nume. Trustul de presa bucurestean a dat recent in judecata toate ziarele locale care au in titlu cuvantul Adevarul.
Arad - Prima infatisare in procesul intentat de Adevarul de Bucuresti a avut loc ieri, 15 martie, la Tribunalul Arad.
„Adevarul de Arad” a fost dat in judecata pentru ca foloseste numele „Adevarul”, nume inregistrat la OSIM de Adevarul de Bucuresti in 1992, cu toate ca Adevarul de Arad a aparut pe piata inca din decembrie 1989 si a tiparit fara intrerupere de atunci. Ieri, la Tribunalul Arad a avut loc prima infatisare in procesul intentat de bucuresteni.
„La prima infatisare s-a pus in discutie competenta Sectiei Comerciale sau a Sectiei Civile a Tribunalului. Maine (astazi - n.r.), instanta se va pronunta daca procesul va ramane sa se judece la Sectia Comerciala sau daca dosarul va fi trimis spre judecare Sectiei Civile. Adevarul de Bucuresti cere societatii Inform Media despagubiri de un milion de euro pentru ca ar fi folosit ilegal numele „adevarul”, ceea ce nu este adevarat, pentru ca noi folosim acest nume din 1990”, sustine avocatul Inform Media, Bogdan Panduru.

Precedentul a fost creat
Adevarul de Arad nu este singurul ziar chemat in judecata de catre SC Adevarul SA Bucuresti. Alte trei ziare locale au fost si ele tarate in tribunale pentru ca poarta acelasi nume. In toate cazurile, pe rolul instantelor de judecata se judeca doua procese: procesul de fond si cererea de Ordonanta Presedintiala pentru incetarea imediata a folosirii numelui „adevarul” de catre ziarele „Adevarul” tiparite la Arad, Cluj, Harghita si Vaslui.
„Pe 5 aprilie avem termen pentru solutionarea cererii de Ordonanta Presedintiala, cerere promovata tot de Adevarul de Bucuresti si in care se solicita interzicerea folosirii numelui de „Adevarul” pana la solutionarea procesului principal. Ar fi vorba de o masura provizorie care ne-ar putea, desigur, afecta”, a punctat Bogdan Panduru.
Avocatul Inform Media sustine insa faptul ca doua tribunale, Tribunalul Harghita si Tribunalul Covasna au respins deja cererile de promovare a Ordonantei Presedintiale impotriva ziarelor Adevarul de Harghita si Adevarul Covasnei, precedentul fiind, ca atare, creat.
Revenind la procese, astazi Tribunalul Arad va decide care dintre sectii este competenta in a solutiona procesul pe fond, in timp ce pe 5 aprilie se va da sentinta in cazul cererii de Ordonanta Presedintiala.

In timp ce conducerea ziarului il arunca peste bord, Mircea Dinescu negociaza cu Dinu Patriciu cumpararea unor actiuni la Adevarul.
Conducerea trustului Adevarul a hotarit eliminarea lui Mircea Dinescu din activitatile editoriale, informeaza Cotidianul. L-am informat inca de alaltaieri si pe actionarul Dinu Patriciu despre hotarare, iar acesta nu se amesteca in politica editoriala, a explicat pentru NewsIn Razvan Corneteanu, directorul SC Adevarul SA.
Adevarul a reziliat contractul cu Mircea Dinescu dupa ce poetul a anuntat ca negociaza pentru 9% din actiunile trustului si implicarea lui in linia editoriala a cotidianului.

Sunt in discutii cu Dinu Patriciu, nu cu angajatii ziarului, a declarat pentru NewsIn Mircea Dinescu, confirmind totodata incetarea colaborarii cu ziarul. Mircea Dinescu a anuntat saptamina trecuta intreruperea colaborarii cu Adevarul.
Dinescu a declarat luni ca se afla in negocieri cu Dinu Patriciu pentru preluarea a 8-9% din actiunile holdingului de presa. Ma voi implica in linia ziarului in calitate dubla, ca jurnalist si ca actionar. Voi avea astfel un cuvant de spus, a declarat el.

Mircea Dinescu este actionar si la grupul de presa Satiricon, unde este actionar minoritar. Satiricon (cu publicatiile Dilema Veche, Plai cu boi, Romania literara) face parte din Adevarul Holding, alături de ziarele Adevarul si Averea.

Ziaristii din Romania se intrec pe sine: incapabili sa se abtina de la comentarii in stiri, fac teoria chibritului pe bloguri, sustinand ceea ce e de nesustinut: opinia personala a ziaristului, strecurata in stiri, e o fatalitate care trebuie acceptata!
Controversa pe blogul Cotidianul intre Sever Voinescu si Pavel Lucescu. Subiectul: fapte si opinii in presa. De toata frumusetea dialogul, cu interventii de o rarissima ingenuitate. Argumentatii tipice pentru presa romaneasca: ziaristul roman nu se poate abtine de la comentarii in stiri, deci sa-l lasam sa o faca - asa ii sade bine!

Asta e, traim in Balcani, unde totul e posibil, chiar si acceptarea, ca pe o fatalitate - atentie, breslasi - a lipsei de profesionalism! Caci daca nu esti in stare sa scrii o stire fara sa-ti strecori opiniile personale (pe post de inlocuitor de informatie, caci sub forma asta apare cel mai adesea comentariul in stiri), inseamna ca n-ai habar cu ce se mananca jurnalismul. Sau pur si simplu, refuzi cu obstinatie sa fii obiectiv. Pentru ca nu-ti convine - sau pur si simplu din interes! Asta da, jurnalism balcanic - de fapt, dambovitean…

O bila alba, totusi, pentru Pavel Lucescu,

a carui argumentatie lucida se constituie intr-o pledoarie pentru obiectivitate (facand necesara diferenta intre obiectivitate si adevar).

Presedintele si publisherul New York Times, Arthur Sulzberger, a declarat recent ca nu-l intereseaza daca versiunea tiparita a celui mai important cotidian din lume va disparea in urmatorii cinci ani. De ce? Fiindca viitorul e al versiunii online . Intr-adevar, jurnalistii de la NYT muncesc din greu pe net, avand chiar si bloguri.
Printre bloggerii ziarului se afla si cel care este asa-numitul “public editor”, sau ombudsman-ul redactiei (reprezentantul cititorilor), Byron Calame.

Blogul sau, The Public Editor’s Journal (), cuprinde insemnari despre felul in care se iau deciziile la NYT in privinta anumitor subiecte si articole, raspunsuri la nedumeririle cititorilor si la observatiile privind comentariile aparute in pagina de opinii din versiunea tiparita a NYT.

Errare humanum est
Scrupulos cu greselile de tipar, NYT publica zilnic o erata, o lista continand corectura tuturor greselilor aparute in editiile anterioare. Calame se refera si la acestea intr-una din insemnarile sale, remarcand ca doua greseli, trecute neobservate, nu au fost corectate nici dupa doua luni.
NYT e deosebit de atent cu orice greseala, cat de mica, fiindca reputatia sa trebuie aparata. Si ea e practic nestirbita, chiar daca lista greselilor este, uneori, considerabila. Ceea ce arata ca dictonul o greseala recunoscuta e pe jumatate iertata contine un mare adevar.

Exista cenzura la Jurnal bihorean? Da, exista! Cea a bunului-simt, a bunului-gust. Uneori sarim calul. Granitele sunt greu de stabilit, totul tine de discernamant.
Daca e 8 martie, femeile se dezlantuie. Vin Flamingo Boys, toate damele se intolesc si tusti la club, ingramadeala, tipete, transpiratie, adrenalina…
Ce facem? Publicam poze fierbinti, au ba? Buci de masculi in Jurnal bihorean? Nici macar de femele, daramite… Afara cu ele din ziar! Redactorul-sef e nervos, face spume. De ce nu mi-a spus nimeni ca s-a facut interviu cu unul din stripperi? Pe Bihor Online cu el, in Jurnal bihorean n-are ce cauta!…

Decizia e greu de luat. Interesul publicului feminin e mare, indenegabil. Un spectacol de asemenea calibru (si ce calibru!) atrage cititoarele, care ar citi articolul cu acelasi interes cu care impatimitii sportului-rege parcurg cronicile meciurilor de fotbal. Si totusi, exista limite. Sa anunti evenimentul e OK. Sa scrii despre el, cu amanunte picante? Cam mult. Poze socante? Hm. Nici vorba! Iar daca sunt cuminti, ce rost mai are?

Si apoi, bomba. Ioana a facut un interviu cu unul din stripperi. Nu, e prea mult! Contraargument: dar am publicat si un interviu cu Nicoleta Luciu! Da, dar ea nu e stripteuza, chiar daca se mai dezbraca, din cand in cand. Ea canta, e vedeta! Ei, da…

Si uite asa, interviul cu stripperul nu apare. E surghiunit pe Bihor Online. Internetul e mai liberal. Acolo se poate orice. Chiar orice? Ma rog, vom mai vedea…

Cotidianul Romania libera se innoieste, aparand, incepand de azi, intr-o noua formula grafica si editoriala.Era si timpul!

Din 12 martie, Romania libera apare intr-o forma noua, moderna. Pe langa forma grafica imbunatatita radical, cotidianul contine mai multe pagini, o gama mai diversa de teme, mai multe informatii utile. Printre noutati se numara si un supliment dedicat exclusiv anunturilor de mica publicitate, care va va usura lectura.
Galeria de editorialisti ai Romaniei libere se imbogateste cu patru comentatori reputati: Schlomo Ben Ani (diplomat si istoric, fost ministru de Externe al Israelului), Dominique Moïsi (Fondator si consultant principal al Institutului Francez de Relatii Internationale), Jeffrey Sachs (unul dintre cei mai reputati economisti ai lumii ) si Joseph. E. Stieglitz (laureat al Premiului Nobel pentru economie), care vor scrie in exclusivitate pentru cotidianul Romania libera.
Scopul noului format este sa ajute cititorul sa navigheze cu usurinta in interiorul publicatiei. Cele 4 caiete ale ziarului, precum si sectiunile sunt clar si corect semnalizate, ceea ce ajuta cititorul sa stie unde se afla si ce va gasi in fiecare.
Noua structura si noul concept grafic ale Romaniei libere au la baza un nou concept editorial. „Nu am avut nici o clipa in intentie un demers calofil, nu am urmarit sa cream un produs de presa mai frumos si atat, ci am dorit sa realizam o combinatie armonioasa de functional si estetic. Scopul nostru a fost sa-l ajutam pe cititor sa-si ia rapid informatia de care are nevoie si sa facem ca Romania libera sa fie o experienta placuta atat pentru cititorii sai loiali, cat si pentru cititorii care vor face acum din Romania libera ziarul lor preferat”, se spune in prezentarea noului format de catre echipa cotidianului. „Obiectivul Romaniei libere este sa dea deoparte pojghita superficiala a evenimentelor, sa intre in miezul stirilor, sa le disece cu instrumentele adecvate intelegerii acestora.”

Bucurestenii vor sa le fure aradenilor Adevarul! Nu e o stire de scandal; e adevarul gol-golut. Cotidianului Adevarul din Bucuresti i s-a pus pata pe toate cotidianele locale ce poarta in titlu cuvantul Adevarul, dandu-le in judecata pentru port ilegal de nume…
In tara exista patru publicatii locale care poarta in titlu cuvantul Adevarul: la Arad, Cluj, Vaslui si in Covasna. Unele din ele (Adevarul de Arad si Adevarul de Cluj) au aparut inaintea Adevarului de Bucuresti, in 23 decembrie 1989. Cu toate acestea, Consiliul de administratie al cotidianului national Adevarul le-a dat in judecata, pentru folosirea marcii fara acordul SC Adevarul SA, in baza faptului ca marca Adevarul este proprietatea trustului bucurestean, fiind inregistrata la OSIM in 1992.

Vor sa-si scoata parleala
Adevarul de Arad este cotidianul local cu cel mai mare tiraj auditat BRAT din tara (25.000 exemplare). Confruntat cu o situatie financiara dificila, datorata scaderii vertiginoase a tirajului (de la peste 100.000 exemplare la inceputul anului 2005, la 25.000 spre sfarsitul lui 2006), Adevarul bucurestean acuza ziarele locale ce au in titlu cuvantul Adevarul ca aduc prejudicii marcii prin folosirea fara drept a titulaturii. Sumele cerute acestor ziare (de la 200.000 la 1.000.000 euro) arata ca cei de la Adevarul de Bucuresti incearca cu disperare sa-si scoata parleala, uzand de dreptul de proprietate asupra marcii, dobandit in mod ciudat prin inregistrarea unui substantiv comun ca marca.

Un precedent incurajator
Adevarul Covasnei a fost chemat pe data de 8 martie la Tribunalul Covasna, unde SC Adevarul SA Bucuresti a solicitat ordonanta presedintiala pentru incetarea imediata a folosirii cuvantului „adevarul” in denumirea publicatiei covasnene, precum si 10.000 de euro pentru fiecare zi de intarziere in cazul in care ar avea castig de cauza iar cei de la Adevarul Covasnei nu ar respecta decizia instantei. Presedintele tribunalului a refuzat insa eliberarea ordonantei, creand un precedent ce ar putea fi folosit si de celelalte publicatii aflate in aceasta situatie. In cazul Adevarului de Arad, luarea unei decizii de eliberare a ordonantei presedintiale a fost amanata in data de 9 martie pentru luna aprilie.

Cuvant din DEX, marca inregistrata?
Conform unei stiri AMOS News, redactorul-sef al Adevarul Covasnei, Doru Feldiorean a argumentat in felul urmator pozitia sa in aceasta chestiune: „Adevarul” este un cuvant ce apartine limbii romane si DEX-ului, nicidecum unei societati comerciale. „Adevarul” e o marca diferita de un cuvant; i-as intreba pe cei din consiliul de administratie ai cotidianului Adevarul de ce au mai simtit nevoia sa inregistreze ca marca Adevarul literar si artistic si Adevarul Economic daca erau convinsi ca detin monopol asupra cuvantului „adevarul”? Astfel, i-am putea foarte bine indemna pe toti cetatenii Romaniei sa nu mai foloseasca acest cuvant, pentru ca e o marca inregistrata”.
Argumentele impotriva actiunii Adevarului de Bucuresti sunt multiple. Exista si un precedent in domeniu, cel al Jurnalului National, caruia i s-a refuzat inregistrarea marcii Jurnalul, pe motiv ca este un substantiv comun, ce nu poate fi insusit de o societate comerciala. Datorita acestui fapt, in Romania exista in mod legal numeroase ziare locale ce poarta in titlu cuvantul Jurnal.

Cei mai slabi ziaristi din Oradea fac cel mai tare cotidian din Bihor – Cum isi vara dracul coada? – Ultimul mohican de la J.b., cu gramatica la pamant (fiindca e ungur) – Conul Leonida fatza cu Traian Vuia
Ne tot critica breslasii mediatici bihoreni ca suntem cei mai slabi ziaristi din toata urbea de pe Cris. E un paradox greu de explicat: cei mai nepregatiti, mai prosti si mai neinformati jurnalisti fac cel mai tare cotidian din Bihor! Tirajul vandut al Jurnalului bihorean vorbeste de la sine: 14.500 in medie pe zi, dublu fata de principalul concurent (daca insumam tirajul tuturor cotidianelor de limba romana concurente, trei la numar, cifra e tot sub nivelul nostru). Nu o luati drept lauda de sine, doar ca o constatare a unei realitati.

Fiindca suntem lideri de piata, suntem si cei mai vanati. Cea mai mica greseala e sanctionata, nu doar de colegii de breasla, ci si de cititori (publica si concurentza tampenii cu duiumul, dar nu o baga nimeni in seama - fiindca nu conteaza). Tocmai de asta, suntem mereu cu ochii in patru (nu de teama criticilor colegilor, ci din datorie fata de cititori). Dar la naiba! Cu cat iti iei mai multe masuri de precautie, cu atat o faci mai lata. Cand isi vara dracul coada, n-ai ce-i face…

Dezacord de la ungur citire (de fapt, scriere…)

Hai sa vedem cele mai recente tampenii din J.b.! Rasfoind numarul de vineri, 9 martie, dai in pagina 3, chiar intr-un titlu, peste un dezacord care te lasa mut: „Municipiul Oradea, la fel de buna ca Romania”. Mai, sa fie! Asta e ungurul redactiei (nu eu, ca mai e unul), Zoltan. Cel pe care l-am mutat de la sectia Cultura, fiindca nu se face sa scrii pe ungureste despre cultura romana – si asta intr-un ziar romanesc…

Zoli e ultimul mohican al redactiei J.b.: a vrut sa plece definitiv in Ungaria, sperand in secret ca ne lasa in ceata, redactia debusolandu-se complet dupa plecarea lui. Nu i-a iesit: l-am legat de tastatura, cu lantzuri. Si acum se razbuna pe noi, bagand dezacorduri in titluri.

Iata retzeta succesului ultimului mohican. Esti responsabil de numar si constati ca in pagina 3, titlul „Oradea, la fel de buna ca Romania” (titlu tampit, de altfel, dar nu conteaza) e prea scurt ca sa umple doua randuri si prea lung pentru unul singur. Solutia: adaugi cuvantul „municipiul” si nu mai recitesti titlul. Iese un dezacord de toata frumusetea, pe care ai tot timpul sa-l admiri a doua zi, in rasetele colegilor de redactie, ale colegilor de breasla din oras si ale cititorilor din intreg judetul. Bravo, copii, la mai mare!

Sa radem cu Jurnal bihorean

Daca vrei s-o faci lata, singur nu razbesti: mai ia-ti un ajutor. Cea mai tare chestie (tot din acelasi numar de vineri al J.b.-ului, tiparit in 19.000 de exemplare! – sa moara dusmanii…) e articolul „Traian Vuia da certificate recunoscute de UE”. Citindu-l, ai senzatia ca ziaristii de la J.b. s-au tampit de tot. In titlu e Traian Vuia, in articol Conu Leonida – pardon, colegiul Dimitrie Leonida (Traian Vuia fiind, desigur, liceu). Asta e chiar greu de explicat, dar merita sa incerc (pas de pricepe cineva ceva!).

Conu Miron (cea mai noua si mai tare achizitie a redactiei, de-i zice si Don Juan Miron) se apuca sa editeze textul lui Zoli. Care, din motive doar de el stiute, cand sa scrie Vuia, scrie Leonida, ca asta are el in cap - Caragiale! (i s-o fi tras de la vremurile cand era redactor la Cultura…). Miron, hatru, corecteaza peste tot unde scrie Traian Vuia, ca sa nu mai fie ambiguitati in articol (e Vuia? e Leonida? tot un drac). Ceea ce nu stie, e ca Zoli, vazand in titlu „Dimitrie Leonida”, va sari ca ars si va corecta, scriind in loc „Traian Vuia” (cum era, de fapt, corect). Atat doar, ca nu va mai citi si textul articolului – unde a ramas peste tot Leonida.
Asa-i ca ati priceput? Nici eu. Ce e sigur e ca cei de la Traian Vuia s-au simtit un pic ciudat citind articolul. Iar noi, foarte, foarte prost. Doar Zoli, a marturisit, inocent: „Am gresit”. Ultimul mohican. Iar cei din urma vor fi cei dintai (dati afara?)…

P.S.: Recitesc ce am scris, speriat de moarte sa nu fi scapat vreun dezacord. Sper sa nu fiu eu ultimul mohican! Sau, Doamne feri, Conu Leonida. In orice caz, astept reactiunea…

Acest blog, care conţinea iniţial o ştire, a fost înlocuit pentru a putea fi folosit drept arhivă personală, pusă la dispoziţia curioşilor. Postez aici comentarii despre presă, scrise de-a lungul timpului.


Artă & meserie

Mai bântuie în mintea multora prejudecata că ziariştii sunt scriitori. Când aud idei din astea, îmi vine şi mie să scot pistolul, asemenea unui funest personaj, care proceda aidoma când auzea de cultură. Pentru că, să fie foarte limpede: singurul lucru pe care îl au în comun jurnalistica şi literatura este instrumentul de care se servesc – cuvântul. În rest, o mie de lucruri le despart.

Veţi spune că şi ziariştii folosesc figuri de stil. Le folosesc şi căruţaşii – şi încă ce figuri de stil pline de înflorituri! Deosebirea cea mare constă în scopul în care sunt utilizate metaforele, comparaţiile. În literatură, expresivitatea e non-instrumentală, e chiar ceea ce numim „artă”, câtă vreme în ziaristică ea are un scop strict utilitar. Oricum am întoarce-o, jurnalismul e orice, doar artă pentru artă nu…

Din motivele arătate mai sus, sunt sceptic de câte ori un ziarist se dă „artist”. Artiştii ăştia, de cele mai multe ori, nu sunt în stare să scrie nici măcar un anunţ, din care să reiasă clar şi limpede informaţia. Urăsc din tot sufletul ziariştii cu fiţe, care se laudă cu scriitura lor – şi care urlă ca din gură de şarpe dacă le-ai tăiat vreun cuvânt - sau, Doamne fereşte, vreo metaforă. Ei n-au auzit de economia de mijloace, de redundanţa stilistică, de vorbele în plus, şi îşi imaginează că fiecare cuvinţel pus de ei pe ecranul calculatorului e aur curat. Pentru mine, sunt cazuri pierdute.

Multă vreme am crezut şi eu că îţi trebuie un talent special pentru a deveni jurnalist. Ca să zic aşa, ziarist trebuie să te naşti. Viaţa mi-a demonstrat că lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă ai puţină predispoziţie pentru scris, suficient discernământ şi cultură într-o cantitate decentă, ai toate atuurile pentru a deveni un bun ziarist. Dintre calităţile cerute, discernământul mi se pare cel mai important. Restul – tot ce ţine de meserie, se învaţă. Pentru că jurnalismul este, înainte de a fi o artă, o meserie ca oricare alta.

Desigur, la artă ajung doar câţiva performeri, poate predestinaţi. Dar pentru a realiza un ziar, nu de artişti ai nevoie – ci, în primul rând, de meseriaşi. Să faci diferenţa dintre ei – asta da, uneori e chiar o artă…
(Jurnal bihorean, 2004)

Pamfletarul român

Excuse my french, obişnuieşte să spună americanul mai puţin stilat, atunci când îi mai scapă, din obişnuinţă, câte un cuvânt de patru litere în prezenţa unei doamne. Bădărănia devine astfel scuzabilă, fiind expediată, cu ironie, în aria lingvistică a onorabilităţii de extracţie franţuzească.
Cam în acelaşi mod şi-a câştigat şi mojicia drept de cetate, strecurându-se fraudulos în Parnas deghizată în pamflet. Printre vinovaţii de această escrocherie literară se numără celebrităţi ca Demostene, cu ale sale Filipice, ba chiar şi Lucian de Samosata. Un alt literat, Pietro Aretino, a consacrat definitiv genul ca mijloc de şantaj gazetăresc avant la lettre, prin pamfletele sale acide despre nobilimea italiană din secolul XVI, umplându-se de glorie - dar şi de bani. Prostul renume al gazetarilor, ca indivizi fără scrupule, i se datorează în bună măsură.
Neîndoios că pamfletul a avut în cursul istoriei rolul său, ca mijloc propagandistic sau instrument de protest social-politic. Apăraţi de platoşa sa stilistică, scriitori ca Milton sau Swift au reuşit să strecoare adevăruri despre societatea vremii lor, altminteri greu de redat cu mijloace literare tradiţionale. Nu-i mai puţin adevărat că, aflat în zona gri a confluenţei dintre realitate şi ficţiune, pamfletul nu reuşeşte întotdeauna să fie pe deplin convingător: fie e bănuit de nepermisă înflorire a adevărului, fie de contaminare cu literatura. De aceea, odată cu timpurile moderne, utilizarea sa a devenit tot mai restrânsă, fiind trimis în semi-ilegalitate din momentul în care dreptul omului la demnitate şi respectarea vieţii sale private au fost tot mai strict legiferate.

Nu şi în România. Prevalându-se de o bogată tradiţie (părintele jurnalisticii româneşti, Ion Heliade Rădulescu, a fost el însuşi un talentat pamfletar), mulţi scriitori români au devenit peste noapte jurnalişti prin simplul fapt că au scris pamflete. Nu ştiri, nu reportaje, nu articole de analiză, ci literatură pamfletară. Şi asta nu doar în secolul XIX (Eminescu, Macedonski), ci chiar în zilele noastre, când indivizi fără scrupule, ba chiar fără talent, sunt ridicaţi la rang de mari pamfletari doar pentru că îşi împroaşcă adversarii politici cu noroi.
Pamfletarul român nu este propriu-zis jurnalist; în cel mai bun caz, doar un scriitor ratat. Neputând să-şi doboare adversarul cu dovezi şi argumente, el recurge la invectivă, apărându-se în faţa posibilelor acuzaţii de calomnie cu scutul literaturii. Înjurăturile de cârciumă devin inocente figuri de stil, neadevărurile cele mai grosolane sunt prezentate drept metafore suave. Dacă în trecut un Gh. Panu, un Arghezi sau chiar Ion Vinea au reuşit să dea strălucire genului, mânuind condeiul cu o virtuozitate literară care făcea iertată lipsa de subtilitate a afrontului, în zilele noastre cei consideraţi “pamfletari” nu mai exhibă altceva decât talentul birjăresc de a înjura. Virulenţa discursului, invectivele cele mai abominabile sunt confundate cu măiestria verbului, spirite dintre cele mai grosiere fiind aplaudate la scenă deschisă de un public prea puţin sensibil la virtuozităţile metaforice, cât mai ales la grosolănia afişată public, fără menajamente, satisfăcând apetitul spre vulgaritate care domină societatea românească.

În presa autohtonă din acest ultim deceniu al mileniului, spiritul democraţiei a fost degradat până la nivelul balcanic al calomniei sfruntate. Gazetăria a ajuns treptat un comerţ injurios, în faţa căruia până şi justiţia amuţeşte, intimidată de pretenţiile de onorabilitate literară de care se prevalează aşa-zişii gazetari care adoptă discursul duplicitar al pamfletului. Un discurs comod, pentru că nu necesită însuşirea instrumentarului profesional indispensabil muncii de jurnalist, şi extrem de facil, căci virtuţile sale literare sunt extrem de discutabile. Sub umbrela sa, sunt lansate cele mai inepte acuzaţii, cele mai gogonate minciuni; adevărul se confundă în acest fel tot mai mult cu ficţiunea, încât nimeni nu mai poate trage linia de demarcaţie între ele.
Pamfletarul român nu e, aşadar, nici ziarist, nici scriitor. Doar un spirit meschin, plin de ură, îndeobşte mincinos şi fără simţul răspunderii. Iar pamfletul, aşa cum e practicat de o bună parte a ziariştilor din România, nu e nici gazetărie, nici literatură. Doar (excuse my french) pornografie.
(Jurnal bihorean, 2000)

Aruncă-ţi bunica de pe acoperiş

Subiectele delicate se cuvin tratate cu delicateţe.
Îmi aduc aminte de un banc în care, vrând să-i dea unui prieten trista veste că bunica acestuia e pe moarte, emisarul a luat-o pe ocolite, pentru a nu-i provoca un şoc. Întâi a început să-i relateze cum pisica bunicii s-a urcat pe acoperiş, a alunecat şi a căzut, frângându-şi gâtul. Apoi a adus vorba de bunică. “Ce-i cu bunica mea?”, se interesă prietenul. “Ştii, n-aş vrea să te îngrijorezi, dar e pe acoperiş…”, veni răspunsul.

Nu toţi vestitorii sunt la fel de grijulii cu ştirile proaste pe care le aduc, ca eroul bancului nostru. Exceptându-i pe cei care se tem să nu păţească precum vestitorii din antichitate, cărora li se întâmpla să li se taie capul, principalii aducători de ştiri, cei din presă, n-au nici un fel de scrupule în a înştiinţa publicul despre cele mai mari grozăvii din câte se întâmplă, uneori cu o brutalitate de-a dreptul sadică.
Rostul presei nu e, bineînţeles, de a feri cititorii de şocuri psihice. Cititorii nu sunt copii care trebuie protejaţi de agresivitatea lumii din jur. Datoria presei e să informeze, orice s-ar întâmpla. Nu e totuna însă în ce mod. Nu rareori tragedii cumplite sunt anunţate pe un ton triumfal, presa părând să exulte la aflarea nenorocirii altora. N-o fi mare diferenţa dintre a-ţi omorî nevasta cu toporul şi a o tranşa, dar contează. Cel puţin cât cea dintre bădărănie şi civilitate.

Sigur că ar fi cel puţin ciudat ca, la fiecare veste proastă, cititorul să fie informat că are o bunică pe acoperiş. Rareori îşi pune însă ziaristul întrebarea: dacă era vorba de bunica mea, aş fi procedat oare la fel? Aş mai fi spus că şi-a împrăştiat creierii pe asfalt?
Nimeni n-ar vrea să fie în pielea celui care, suferind o pierdere tragică în familie, e nevoit să sufere o dublă tortură, văzând în presă toate detaliile nenorocirii. Totuşi presa are uneori o plăcere sadică de a mai pune sare pe rană, exagerând dimensiunile catastrofei, scoţând în evidenţă detalii macabre, folosind imagini verbale violente. Neputând să anunţe că bunica e pe acoperiş, preferă să-i dea ea însăşi brânci de pe streaşină.

Presa, televiziunea în special, dar şi filmele cu scene brutale sunt mereu acuzate că promovează violenţa, contribuind fără să vrea la creşterea agresivităţii, în special în rândul tinerilor. Nu s-a reuşit încă să se demonstreze că lucrurile stau într-adevăr aşa. Din antichitate şi până în prezent, lumea a vrut totdeauna nu doar pâine, ci şi circ. Şi e greu de spus care cruzime e mai mare: cea din arenele Colosseumului, sau cea de pe câmpurile de bătălie de ieri sau de azi.
Până la urmă, violenţa din presă reflectă, mai mult sau mai puţin exact, violenţa realităţii care ne înconjoară. Nenorocirea e că sunt şi cititori cărora le surâde ideea de a-şi arunca bunica de pe acoperiş.
Dacă n-ar fi, ziariştii ar scrie mereu despre pisici.
(Jurnal bihorean, 2001)

La început a fost… erata

Un anunţ apăru într-o bună zi pe coridorul Universităţii din Valparaiso, cu următorul conţinut: “Un strat de răşină oleaginoasă a fost aplicat recent pe suprafeţele din preajmă, aflându-se încă într-o stare de oxidare incompletă. Contactul cu suprafeţele menţionate poate avea drept consecinţă transferul de pigment pe piele şi haine, compromiţând integritatea decorativă a stratului şi provocând neplăceri.”
Păsăreasca universitară – o simplă glumă, de altfel - poate fi rezumată în doar trei cuvinte: “Atenţie! Proaspăt vopsit”.
O realitate simplă, pe care o poate înţelege oricine, doar privind-o, e redată uneori prin zeci de cuvinte celor ce iau contact cu ea prin mijlocirea limbajului.
Iată de ce ziariştii spun că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte.
Problema e că realitatea poate fi redată în atâtea feluri, încât niciodată nu putem fi siguri că modalitatea aleasă e cea mai potrivită pentru a fi înţeleşi. Uneori, nu putem fi siguri nici măcar că am înţeles-o noi înşine.

Munca de ziarist îţi oferă nenumărate prilejuri de a constata, pe propria piele, câte capcane îţi poate întinde procesul de transformare a realităţii în text. Dacă nu eşti foarte atent, nu numai că te laşi înşelat de cuvinte – cazi chiar în plasa pe care ţi-a întins-o, ca un vânător iscusit, realitatea însăşi.
Mai toate ziarele orădene au publicat săptămâna trecută o ştire tragică: un elev din Marghita a murit la ora de educaţie fizică. Realitatea însă era sensibil diferită: elevul murise într-adevăr, dar după ce fusese dus la spital. La ora de educaţie fizică doar i se făcuse rău.
Oricât am încerca să punem semnul egalităţii între “în timpul” şi “după”, nu vom reuşi. La fel cum nu putem înlocui cauza cu efectul. Şi totuşi, ziariştii în cauză au făcut-o. Pentru ei, tânărul murise la ora de educaţie fizică.
Şi, într-un fel, să admitem: chiar aşa a fost.
Vrând-nevrând, simplificăm realitatea. Pentru că, dacă am încerca s-o cuprindem în totalitatea aspectelor ei, nu ne-ar ajunge cuvintele.
De ce atunci presa, de multe ori, în loc să simplifice, complică lucrurile, exagerându-le? Sau, nu cumva, chiar simplificarea însăşi este o exagerare?

Oricum ai aborda un subiect, fie simplifici, fie exagerezi. În ambele cazuri, falsifici adevărul. N-ai încotro: nu poţi cuprinde în cuvinte toată realitatea, aşa cum este ea. Adevărul e un lucru imposibil de spus. Cine poate spune, fără nici un dubiu: un pahar în care ai turnat apă până la jumătate, este pe jumătate plin, sau pe jumătate gol?
Doi cu doi fac oare întotdeauna patru?
Dacă ar fi aşa, am trăi într-o lume infinit mai puţin complexă. Ar fi o lume în care nu se poate greşi. Sau, dacă se greşeşte, orice greşeală ar putea fi corectată.
Dar am face-o?

Un exemplu la îndemână, care priveşte chiar presa. Unul din punctele de onoare ale tuturor ziarelor care se respectă sunt eratele. Ai publicat o ştire care s-a dovedit neadevărată, o informaţie care nu se confirmă sau, pur şi simplu, într-o clipă de neatenţie, ai scris o prostie – legea nescrisă a presei spune că trebuie s-o rectifici. Chiar şi atunci când nimeni nu ţi-o cere, când nu eşti sub ameninţarea dreptului la replică. O faci dintr-un elementar respect faţă de adevăr. Şi faţă de cititori, care tocmai asta aşteaptă de la tine: să le spui adevărul.
Nimeni nu i-a obligat pe cei de la ziarul londonez The Observer să dea o erată în care corectau data morţii lui Mozart, pe care o publicaseră greşit, în urmă cu… 199 de ani! Doar simţul corectitudinii, al respectului faţă de adevăr. Există situaţii şi mai halucinante: revista Time a retras întregul ei tiraj, când pe coperta uneia din ediţiile sale a apărut “contol” în loc de “control”. A fost singura greşeală de tipar de pe copertă, din întreaga istorie a revistei. Noblesse oblige.

Un lucru care ne pune pe gânduri: presa românească nu prea dă, decât extrem de rar, erate. Nu pentru că n-ar greşi. Ci pentru că încă nu a ajuns la nivelul de maturitate al presei occidentale. Lipsa eratelor arată infantilismul presei noastre democratice, care n-ar recunoaşte în ruptul capului că e supusă şi ea, ca oricare, greşelii.
Se va maturiza doar când va învăţa cele trei cuvinte ale celei mai simple ştiri: “Atenţie! Proaspăt vopsit”…
(Jurnal bihorean, 2002)

Dumnezeul din mobil

Săpând la o adâncime de 20 de metri, oamenii de ştiinţă germani au descoperit în diverse locuri de pe teritoriul ţării lor mici bucăţi de cupru. Studiindu-le cu atenţie, au ajuns la concluzia că, în urmă cu 25.000 de ani, strămoşii lor se aflau în posesia unei reţele naţionale de telefonie fixă.
Britanicii nu s-au lăsat mai prejos. Oamenii lor de ştiinţă au săpat şi mai adânc şi au dat peste mici bucăţi de sticlă. După ce s-au documentat şi au analizat situaţia, au anunţat că, în urmă cu 35.000 de ani, strămoşii lor beneficiau de o reţea naţională de fibră optică.
Oamenii de ştiinţă francezi au fost puşi pe jar. Au săpat la 30, 40 şi apoi 50 de metri adâncime, însă n-au găsit nimic decât pietre. În cele din urmă, au anunţat cu mândrie: în urmă cu 55.000 de ani, francezii din vechime aveau o reţea naţională de telefonie mobilă.

Celularele n-au devenit o banalitate decât de câţiva ani, dar ne-am obişnuit atât de mult cu prezenţa lor încât avem impresia că le folosim dintotdeauna. Le folosim cu atâta naturaleţe de parcă ne-am fi născut cu ele în mână. Cea mai bună dovadă e faptul că facem bancuri pe seama lor.
Cu telefonul mobil în buzunar, ne e aproape imposibil să ne imaginăm cum a reuşit omenirea să se descurce fără el timp de milenii. Gândiţi-vă: dacă anticii greci ar fi avut celulare, astăzi n-ar mai fi existat proba de maraton! Ni se pare de la sine înţeles să vorbim, în orice moment şi oriunde ne-am afla, cu o altă persoană situată în orice punct de pe glob. Probabil că acelaşi sentiment îl aveau şi contemporanii lui Graham Bell – doar că pe vremea lor încă nu exista satul global.
Înainte de telefon, omenirea comunica la distanţă şi instantaneu doar cu zeii. Neavând celulare, zeii răspundeau apelului metafizic venit de la oameni prin mail-uri transcendente, codificate în sistem binar – digital, avant la lettre – sub forma lui “da” şi “nu”. Operatorii de telefonie mobilă din illo tempore erau preotesele oracolului din Delphi sau şamanii civilizaţiilor primitive. În era telefonului mobil, omul n-a reuşit să inventeze nici măcar un nenorocit de sistem morse pentru a comunica cu divinitatea – şi e cu totul exclus să reuşească să-l sune la mobil pe Dumnezeu.

Nici n-am avea ce vorbi cu el. Cu Dumnezeu ai o relaţie metafizică – nu socializezi cu el. Nu poţi cetui cu Dumnezeu – pentru că pe el nu-l interesează nimicurile. E drept, când suntem la ananghie, i-am putea trimite câte un SMS: “Ajută-mă, Doamne, să ies din beleaua asta!” Mă tem însă că răspunsul sosit în căsuţa poştală ar fi într-o limbă pe care am uitat-o demult.

Fiindcă noi, modernii, am înlocuit pe deus ex machina, prin care cei vechi desemnau lucrurile inexplicabile, cu dumnezeul tehnicii. Tehnica este pentru noi ceea ce era divinitatea pentru oamenii altor timpuri. Pentru omul mileniului trei, templul lui Dumnezeu e în celular.
Viitorii oameni de ştiinţă ai omenirii globalizate şi integral computerizate ar săpa în zadar prin straturile geologice ale civilizaţiei noastre actuale. Negăsind nimic care să corespundă nivelului lor de evoluţie, ar ajunge probabil la concluzia că oamenii secolului XXI comunicau prin telepatie. Săracii de ei, nici nu le-ar trece prin cap că poate noi, sărmanii aborigeni antimetafizici ai erei celularelor, vorbeam la celular aşa cum popoarele din antichitate vorbeau cu zeii…
(Jurnal bihorean, 2002)

Dinozaurul de hârtie

Se şopteşte pe la colţurile planetei că ziarele sunt condamnate la dispariţie. Nu mai simţi nevoia să cumperi cearceafuri de hârtie de la chioşc: acum poţi citi ştirile pe Internet, ai zeci de canale la televizor şi, după cum merg lucrurile, chiar şi telefonul mobil îţi poate afişa ultimele cotaţii la bursă.
Nimic nou sub soare: la fel se şoptea când a apărut radioul, apoi televiziunea. Dinozaurul de hârtie, bătrân de patru sute de ani, s-a încăpăţânat să supravieţuiască.
E-adevărat: de vreo zece ani, tirajele ziarelor din întreaga lume sunt în scădere. Odată cu ele, profiturile. Există remedii?

Remarcând scăderea apetitului pentru citit, cotidianul USA Today lansa la începutul anilor ‘80 un nou concept de ziar, adaptat cerinţelor şi habitudinilor de lectură ale timpurilor moderne. Nu era doar color, concurând vizual televiziunea; principalul atu al ziarelor, relatarea pe larg şi în amănunt a evenimentelor, cu informaţii de fundal imposibil de redat prin intermediul ştirilor de televiziune, era abandonat complet, în încercarea de a oferi un produs cât mai asemănător cu putinţă celor furnizate de micul ecran.
Era de-a dreptul o sfidare: articole scurte, percutante, însoţite de numeroase imagini color, ca în revistele ilustrate.
Conservele de ştiri aruncate pe piaţă de USA Today au avut succes. Publicul american a sesizat imediat nu doar diferenţa, ci mai ales avantajele: timpul de lectură se reduce considerabil, informaţia se ingurgitează rapid, fără bătăi de cap, iar mistuirea e plăcută, ca privitul la televizor cu o cutie de bere în mână şi o pungă de alune în faţă.
Tirajul a urcat cu o rapiditate care a pus pe gânduri concurenţa. În doi ani, USA Today a ajuns în rând cu New York Times şi Washington Post. Multe ziare s-au reorientat rapid spre noul concept – în zadar.

Ceea ce făcuse succesul noului gen de ziar era de fapt nu atât conceptul, cât valoarea deosebită a articolelor: extrem de bine redactate, cu mare atenţie pentru titluri, totul ambalat într-un design modern şi flexibil. S-a văzut acest lucru de-abia când, cedând exigenţelor jurnalistice şi bunului simţ, articolele din USA Today au început treptat să se lungească, după cum cerea subiectul. Şi totuşi ziarul s-a menţinut printre cele mai citite cotidiane din State, cu rate de profit considerabile.
De fapt, sondajele efectuate printre cititori au arătat că doar 10% dintre cei întrebaţi nu voiau articole lungi, 10% erau de părere că ele sunt mereu prea scurte, în schimb o covârşitoare majoritate de 80% a declarat că nu lungimea articolelor este factorul determinant.
Bunul simţ spune că un articol trebuie să fie atât de lung cât să nu devină plicticos. Iar acest lucru depinde doar de două lucruri: de subiect şi de felul în care este scris articolul.

Mitul jurnalistic conform căruia articolele trebuie să fie scurte şi uşor de citit e discutabil. Subiectele importante trebuie tratate pe larg, cele mai puţin importante mai pe scurt – buna şi veche regulă jurnalistică rămâne mai departe în picioare. Ceea ce tinde să devină mult mai evident pentru editorii de ziare este faptul că singurul lucru care poate aduce succesul este valoarea. Valoarea de informaţie a ştirii, dar şi valoarea adăugată prin transpiraţia şi inspiraţia jurnaliştilor de talent. În lipsa acestora, ziarul devine la fel de anost şi stupid ca o gazetă de perete.
Cititorul nu trebuie niciodată subestimat. Chiar şi cei mai puţin educaţi îşi vor da seama, la un moment dat, că cititul gazetelor de perete, deşi mai la îndemână şi mai puţin devorator de timp, este ca o nucă găunoasă: nu are miez.

Şi, fiindcă tot veni vorba: dacă aţi ajuns până aici cu lectura, înseamnă că acest articol, deşi are peste 600 de cuvinte, nu e prea lung. Ori am eu ghinion şi sunteţi un cititor mult mai perseverent şi mai răbdător decât credeam…
(Jurnal bihorean, 2001)

Punctul G al prozei erotice

Ultimul număr pe 2004 al revistei Familia oferă cititorului avid de senzaţii culturale tari o surpriză: proză scurtă erotică de Florin Ardelean. Jurnalist şi prozator de cursă lungă – atât de lungă încât, deşi scrie proză de vreo 20 de ani, încă nu a debutat în volum, Ardelean pare să-şi fi pus în cap să revoluţioneze ambele domenii, străduindu-se din răsputeri să transforme orice ştire în eseu şi să scrie proză de parcă ar comite articole de gazetă. Un stil cu totul original deci – şi prozele erectile din Familia nu fac excepţie din acest punct de vedere.

În ceea ce priveşte debutul întârziat al lui Florin Ardelean, misterul pare să fie pe cale să se destrame. Cele trei proze din revista noastră de cultură poartă o scurtă notă de final, asupra intenţiei de a încropi un posibil – dar improbabil, precizează autorul – volum, ce ar urma să poarte titlul „Schiţe erotice – 50 de proze citadine”. Titlul acestei „work in progress” dă seama în mod destul de lipsit de echivoc de dubla intenţie a autorului: pe de o parte, de a se arunca cu capul înainte în promiscuitatea curentului erotic al literaturii contemporane, cuprinse de o subită frenezie libertină – pe de altă parte de a înscrie acest demers în peisajul citadin în care colcăie tentaţiile de tot soiul, potenţând libidoul la maxim.
Deşi de extracţie rurală şi profund marcat de experienţele unei copilării presupus idilice în sânul Husasăului natal, Florin Ardelean nu e tentat de erosul bucolic, preferând, din ipostaza de exilat perpetuu , să se lase cuprins – chiar dacă doar pe planul fanteziei – de tentaculele unui citadin înecat în dejecţii, pe plan material şi spiritual deopotrivă. Masochist şi sadic în acelaşi timp, Ardelean îşi împroaşcă proza cu salivă, fecale şi lichid spermatic, punând în acelaşi plan erosul decăzut al prostituatelor cu copulaţia canină, târfele oraşului agăţându-şi clienţii în vecinătatea câinilor vagabonzi acuplaţi. E o lume mizerabilă cea pe care ne-o înfăţişează autorul, pe care l-am fi crezut invadat de fantasme erotice – dar, surprinzător, imaginarul său citadin e unul repulsiv, în care personajele, nevrozate de pendularea între sat şi oraş (unul din ele e chiar „Navetista” nu-şi găsesc rostul decât în frenezia actului originar, exersat în limitele strictei animalităţi.

Să scrii proză erotică înseamnă să practici un exhibiţionism cu totul special, în care rişti să-ţi expui cele mai intime cotloane ale sufletului, cele mai inavuabile dorinţe. Nu te poţi ascunde în spatele măştilor auctoriale, căci cititorul te va suspecta mereu că, sub vălurile metaforei ce îmbracă trupul voluptos al naraţiunii, se ascund refulările proprii. Nu e cazul prozelor scurte comise de Florin Ardelean. Actul scrisului, spre deosebire de alţii, nu e la el un coit, o juisare textualistă, ci ţine de cerebral, de construcţia exiguă a unui univers în care ritualul erotic e potenţator de sensuri, fertilizator de semnificaţii existenţiale.

Punctul G al prozei lui Florin Ardelean, ceea ce procură voluptate actului de lecturare a acestor texte, nu e simpla licenţiozitate a descrierilor, lipsa de inhibiţie în folosirea celor mai prohibite vocabule, ci – paradoxal - tocmai pudoarea cu care se derobează oricărei juisări, miezul amniotic al acestor scurte texte învăluind posibilul mesaj potenţator ca un mister originar.
Proza erotică a lui Florin Ardelean e ca o maja desnuda ce se oferă, plină de concupiscenţă şi aparent fără reţineri, privirii iscoditoare şi aţâţate, fără însă a-şi dezvălui pe de-a-ntregul secretele.

(Jurnal bihorean, 2005)